Jurnalul meu, 14 mai
Astăzi, mă uit la noul nostru apartament dintr-un colț luminos, gândindu-mă la tot drumul parcurs până aici. Eu și soția mea, Adina, abia am semnat actele pentru creditul ipotecar la Banca Transilvania, ca să putem să ne mutăm în acest bloc proaspăt construit din sectorul Râșcani, în Chișinău. Parchetul încă miroase a lemn nou, iar pe hol, muncitorii mai bat cuie la ușile vecinilor. E un colț de lume curat, departe de zarva centrului, dar aproape de piețele cu fructe proaspete unde bunica, Margareta, merge cu plăcere.
Nici să nu vă vină în gând să locuiți aici fără să-l sfințiți! Nici picior de om n-a stat vreodată aici, fără rugăciunea Domnului, riscați să nu vă meargă casa bine!, ne-a certat bunica de la prima vizită. Și mama, Lenuța, i-a ținut isonul, cu vorba ei blândă, dar hotărâtă: Trebuie să avem liniște și noroc în acest apartament nou, e păcat să-l lăsăm fără binecuvântare!. Am oftat amândoi, dar nu am avut puterea să ne împotrivim. Ce să faci? Am crescut cu astfel de obiceiuri; cine sunt eu să rup tradiția?
În ziua stabilită, la ora două după-amiaza, a sunat soneria scurt și hotărât. Pe prag a apărut părintele Spiridon, un bărbat bătrân, cu părul încărunțit și barba ca o spumă de lapte. Avea la gât o cruce groasă de argint, iar în mâna dreaptă ținea o cădelniță, iar în stânga o sacoșă ponosită. Ne-a îmbrățișat cu privirea, apoi a scos patru lumânări subțiri de ceară și ni le-a întins.
Dragi suflete, să aprindeți aceste lumânări și să mă urmați, căci vom ruga mila Domnului să vă ocrotească casa, a rostit cu glas răsunător, ca și cum vorbea în fața altarului din satul natal. Am dat din cap, emoționați, și am încercat să aprindem lumânările. Pare simplu, nu? Dar, când tata Vasile, om răbdător, dar niciodată maestru la chibrituri a încercat să dea foc la fitil, lumânarea a pufăit, a scos fum negru și s-a încăpățânat să ardă. Și eu, și mama, apoi soția, fiecare ne-am chinuit, dar fitilul nu voia să ardă nici de-al naibii.
După vreo cinci încercări, preotul s-a oprit, a tras aer adânc, și s-a strâns tot la față. Nu-i bine aici, nu-i semn bun. Ceva rău trebuie să fie pe undeva fugiți, fugiți cât încă puteți a zis el cu o voce rară, ca o șoaptă amestecată cu teamă. Și-a strâns crucea, și-a pus repede toate lucrurile în sacoșă și a dispărut pe ușă, lăsând în urmă numai miros de tămâie și nedumerire.
Adina s-a uitat spre mine și, ridicând din umeri, a rostit: Preot ciudat, și mai ales lumânarea lui… Uite, acum arde ca și cum nimic n-ar fi fost!. Mama a încercat să facă haz de necaz: Poate era într-o dispoziție proastă părintele și nu i-a ieșit ritualul. De asta a lăsat treaba neterminată.
Eu am zâmbit forțat, încercând să alung tensiunea. Vorbește frumos, dar până la urmă tot la fugă se pricepe. Probabil, acolo unde merge el, n-ajunge rețeaua de internet Dar sincer, nici n-avem unde să fugim, creditul ăsta ne ține strâns aici, cu rate pentru cincisprezece ani, și toate sutele astea de lei moldovenești ce le vom plăti lună de lună!.
Bunica nu s-a lăsat cu una, cu două: Și acum, ce facem, dragilor? Stăm așa, fără binecuvântare, sau chemăm alt părinte să ne deschidă calea bună?. Întrebarea ei stă în aer ca un nor de tămâie uitată. Poate mâine vom găsi răspuns, poate doar timpul va arăta dacă ritualul era chiar atât de necesar Dar știu sigur, azi-noapte, voi dormi încet, ascultând toamna cu liniște, bucuros că, oricum ar fi, suntem la început de drum.
