Frumusețe falsă
Nu se poate! Chiar v-ați despărțit? Nu cred! Aurelia îl privi pe prietenul ei cu o uimire atât de profundă încât parcă aerul din încăpere se răcise. Ochii ei mari, verzi, sclipeau neliniștiți sub sprâncenele arcuite sus, iar buzele-i se între-deschiseseră, de parcă nu-şi găsea cuvintele pentru vestea primită. Tu nu o idolatrizai pe Ileana? Eram invidioasă pe voi, pe cât de frumoasă era relaţia voastră! Credeam că sunteţi un cuplu desprins din poeziile lui Eminescu
Adevărat, Aurelia, cu totul adevărat băiatul, Marcel, privi posomorât pe fereastra care, în această după-amiază extravagantă, se prelingea de valuri lungi de ploaie. Şiroaie de apă spălau geamul şi fiecare picătură lovea sticla cu o melancolie rece, prelungind și mai mult golul din sufletul lui Marcel. Parcă lumile se topeau între stropii aceia și totul părea acoperit de o pâclă cenușie. Îi era dor de cei cinci ani petrecuți împreună, iar nostalgia avea miros de cozonac uitat în cuptor și de dulciuri de la mesele de Paște. Pe dinăuntru, parcă un gol imens se căsca acolo unde altădată trăiau îmbrățișări, priviri calde, planuri de nuntă și miros de cafea proaspătă pe o terasă din Sibiu. Strânse pumnii până când degetele i se albiră. Când continuă, glasul i se sparse într-o șoaptă stinsă: S-a sfârșit totul. S-a terminat.
Dar de ce? nu se lăsa Aurelia, înclinându-se spre el ca să-i citească pe chip adevărul. Ileana te-a așteptat jumătate de an cât ai stat plecat cu serviciul! A fost fidelă, nu asculta de admiratori, nu accepta cadouri.
Și tu de unde le știi toate astea? Doar trăiești în alt colț de țară, oftă Marcel, zâmbind amar. Sau e solidaritatea voastră, a fetelor?
Da, poate-i devreme de la Chișinău la Iași, dar oamenii care contează sunt și lângă Ileana, răspunse Aurelia fără supărare, cu un surâs șiret dar cu îngrijorare sinceră în priviri. Am prieteni care au ochi pentru ea! Știu doar că a început să aibă grijă de cum arată, fără prea multe detalii. Și-a tuns părul, merge la sală, și-a schimbat hainele chiar când tu nu erai. Chiar voia să-ți facă o surpriză, Marcel.
Ei, vezi? Tocmai din cauza asta! și aproape alergă spre hol, lăsând-o pe Aurelia, căutând grăbit prin buzunarele gecii telefonul. Părea urmărit de niște demoni, alerga să fugă de gânduri. Scoase mobilul și-i arătă fetei o fotografie, brusc, aproape împungând-o cu ecranul. Ții minte cum arăta Ileana înainte să plec?
Sigur că da, ridică ochii Aurelia și pe moment păru să aducă la viață chipul Ilenei din memorie. O fată dulce-dulce. Părul acela blond deschis, lung până la umeri, ochii ca niște plopi sub cer senin, trăsături fine…
Exact! Pentru mine era idealul! O iubeam așa cum era. Dar nenorocitele de prietene i-au băgat în cap tot felul de prostii: că dacă nu se schimbă, o să o las. Și ea a crezut! Și-a început să-și schimbe totul, nu pentru că voia, ci pentru că i-au stors mintea, convingând-o că altfel nu o voi mai iubi.
Chiar așa rău e? Aurelia simți cum o strange frica de necunoscut. Își strânse brațele de fotoliu, sprâncenele se împreunară.
Vezi cu ochii tăi! Marcel îi întinse telefonul. Pe ecran, o altă femeie decât cea cunoscută.
Părul Ilenei, odată lăudat, era tuns scurt, colorat într-un blond platinat strident. Gâtul și urechile rămăseseră goale, dar noul stil o făcea să pară aspră, parcă nu mai era ea. Buzele, mărite cu ceva, păreau două prune bombate, aproape caraghioase, stricând orice armonie. Slăbise vreo zece kilograme, dar efectul era ciudat nu subțirime, ci subțiere: claviculele ieșeau ca două ramuri uscate, coastele străpungeau pielea palidă, sub ochi erau vânătăi ca după nopți nedormite. Și surpriza finală: și-a mărit bustul, făcând ceea ce odinioară considera inacceptabil, știind cât prețuia Marcel naturalețea.
Și când am văzut-o întâmpinându-mă la aeroport am crezut că mă înșel de persoană, vocea lui tremura. Se întoarse, trânti cu pumnul în perete ca să alunge senzația aceea sfâșietoare și-și flutură mâna, încercând să amorțească durerea. Cum de a putut în jumătate de an să se ciopârțească așa? Nu i-am cerut niciodată să fie altfel! De ce să schimbe omul pe care îl iubeam?
Se mișcă prin cameră înainte și înapoi ca un animal prins într-o cupă strâmtă. Ba înroșea la faţă de supărare, ba se făcea palid. Își freca chipul cu palmele, ca și cum ar fi vrut să ștergă imaginea Ilenei din minte.
Aurelia cunoștea povestea mai bine ca oricine. Pe ea o suna Marcel noaptea să-i spună despre șeful de la biroul de pe bulevardul Ștefan cel Mare, care îl trimisese șase luni la București, fără să-l lase să ia iubita după el. Îi era frică să o lase singură, dar Ileana avea de terminat facultatea, examene, plus slujba. Au vorbit la telefon în fiecare zi, și el încerca tot timpul să o încurajeze. Însă ce a găsit la întoarcere era o altă Ileana o străină.
Poate a vrut doar să-ți facă pe plac, spuse Aurelia încet, apropiindu-se de el. Oricine îi poate băga idei, mai ales dacă i-a fost dor de tine
Marcel zâmbi amar:
Pe plac? Dar a pierdut tot ce era ea. Îmi plăcea așa cum era cu adevărat. Ce a rămas? Nici nu știu cine am în față.
Îl durea cel mai mult că Ileana refuza orice apel video în ultimul timp. De fiecare dată când propunea să vorbească pe imagine, ea refuza amabil, promițând că pregătește o surpriză de neuitat. Pe el îl măcina suspiciunea: poate are pe altcineva și nu vrea să-i spună? Deznădejdea nu îi dădea pace.
Până la urmă, n-a mai rezistat și l-a rugat pe Cătălin, un prieten de încredere din apropiere de casa Ilenei, să se intereseze discret. Cătălin l-a sunat după câteva zile.
Da, surpriză este, a spus pe un ton ciudat, parcă căutând cuvintele. Dar nu știu dacă o să-ți placă. Crede-mă, vei fi șocat. În rest, nu are pe nimeni, întreabă des despre tine, chiar așteaptă să revii…
Marcel se mai liniști. Gândul că Ileana nu minte și nu își găsise pe altcineva i-a pus inima la loc. Nu a lăsat pe Cătălin să-i trimită poza promisă: Nu, vreau să am surpriza, nu să stric momentul. Acum însă regreta poate ar fi zburat imediat acasă, oprit-o din transformări, sau i-ar fi scos ochii vreunei prietene care i-a băgat ideile astea în cap. Dar, s-a gândit el, visul nu se mai întoarce.
În ziua întoarcerii, avea fiorii aceia care transformă omul într-o hârtie mâzgălită: ba se uita la ceas, ba tremura în avion, ba rupea firele de la mâneca gecii în taxi. Inima îi zvâcnea să iasă, iar capul îi era plin de imagini din trecut: cum ieșea din gară, o vedea pe Ileana zâmbind, alergând să-l ia în brațe, simțind parfumul familiar al părului ei. Își imaginase scena: acasă, ceaiul pe pian, râsete, povestiri de tot felul și timp pierdut la taclale.
Dar visul îi fu răpit. Când a văzut-o în aeroport, i s-a topit sângele în vine. În fața lui nu era fata de care îi era dor, ci o necunoscută. Un chip străin, trup străin, totul străin.
Marcel! Ce mult mi-ai lipsit! Ileana sări să-l cuprindă, însă el făcu un pas înapoi. Zâmbetul ei tremura, ochii i se înălțau plini de teamă și mâinile îi atârnau nehotărâte.
Ce-i cu tine? Sau am reușit să te uimesc cu surpriza mea? vocea îi era plină de speranță și groază.
Privesc și nu-mi recunosc iubita, spuse Marcel, cu glas străin, ca de sub apă. În jur, oamenii forfoteau, și totul părea absurd, ca și cum ar fi spus cuiva de pe altă lume: Ești bolnavă? Sau doar nebunie? Unde-i părul tău? Unde-i silueta ta care mă fermeca?
Vrei să spui că eram grasă, nu-i așa? Ilenei îi tremurară buzele, ochii i se umplură cu lacrimi pe care le ținea cu greu. Își frecă pumnii și apoi îi lăsă în jos.
Hai să recunoaștem, m-am neglijat înainte. Acum nu-ți mai e rușine să mergi cu mine pe stradă! Sunt altfel, modernă, cochetă. Nu-i mai bine așa?
Cine a zis că vreau să merg undeva cu tine? glasul lui tăie aerul. Din cea mai frumoasă fată ai devenit… altcineva. Eu te iubeam pe tine, nu pe păpușa asta. De ce n-ai vorbit cu mine înainte? Noi vorbeam mereu despre tot.
Marcel, dar o poți trimite la orice revistă de modă! interveni una din amice, care până atunci stătea puțin mai la spate. Știi câți băieți o curtează acum? Nu mai zic de… schimbări făcu un semn spre decolteu și râse fals. Fii mândru, totul e pentru tine!
Marcel se întoarse brusc spre fata aceea:
Nu, pentru mine nu, ci pentru imaginea pe care și-o dorește ea sau altele. Nu dați vina pe mine!
Se apropie de Ileana și spuse cu un regret zdrobitor:
Ileana, știai ce iubesc la tine. Eu voiam naturalețe. Ce-ai făcut nu e ceea ce iubesc. Tu erai frumoasă înainte de toate. Acum… e fals.
Și-a trecut mâna prin păr și, liniștit, dar cu o hotărâre de piatră, a adăugat:
În ultima lună am vrut să-ți cer mâna. Am cumpărat chiar și verigheta. Dar eu nu pot să mă căsătoresc cu o păpușă.
Paloarea Ilenei se adânci. Lacrimile îi izbucniră, stăpânindu-şi cu greu suspinele. Făcu un pas spre el, de parcă voia să spună Iartă-mă, schimb tot! dar cuvintele se pierdură în vis.
Marcel, nu pleca! Nu am vrut Am crezut că-i bine așa! Să fii mândru de mine
Dar el deja se depărta printre oameni. Mergea fără să vadă nimic, cu capul plecat, ca și cum ar fi călcat petale de trandafiri uscați. În urmă, Ileana striga neinteligibil, dar amicele o ținură de mână.
Lasă-l! spuse una, luând-o de umeri. E șocat, va vedea el la urmă.
Exact, aprobă alta. O să vină el să ceară iertare, ai să vezi! Femeia trebuie să-şi apere mândria. Oricum, arăți mai bine ca oricând, toți întorc capul după tine. Îți găsești altul de zece ori mai de treabă!
Ileana abia le mai auzea. Plângea în tăcere, privind cum visul ei se îndepărta și lacrimile i se amestecau cu rimelul, lăsând dâre pe obraji. Inima îi era pustiită, ca și cum visul unui Paște în familie s-ar fi spart în mii de coji de ouă vopsite.
Eu chiar voiam să mă însor, povesti apoi Marcel, cu fața ascunsă între palme. Umerii îi tremurau, iar vocea lui părea sumbru răscolită de vânturile unui noiembrie basarabean. Îmi imaginam în culori: o cerere frumoasă, bucurie, zâmbete, ieșiri la iarbă verde, lume bună. Iar când am văzut-o așa tot ce aveam în mine s-a rupt. Am pierdut-o de tot pe Ileana mea.
Făcu o pauză, oftând adânc, uitându-se prin fereastră la ploaia care părea că nu se mai sfârșește.
De ce, Aurelia? De ce voi, fetele, niciodată nu vă simțiți destul de frumoase? Cum să nu iubești pistruii, foșnetul rochiilor, zâmbetul acela din colțul gurii? E ca și cum ar fi șters tot ce avea și s-a transformat în altcineva.
Dar știi ce-i mai rău? continuă Marcel, cu pumnii strânși și ochi aproape plini de lacrimi, totul a fost pornit din răutate! Prietena ei a vrut să ne despartă. Sunt sigur.
De unde știi? Aurelia îl atinse ușor pe umăr, solidara.
Mi-a zis clar: a venit la mine acasă să-mi spună cât e ea de frumoasă fără artificii, și că sunt prost dacă stau cu Ileana, când pot avea ceva mai… original. Dacă nu fugeam, aș fi făcut o prostie! Mizerabil!
Marcel căzu pe fotoliu, epuizat, pumnii încleștați, și privirea pierdută undeva printre umbre și ziduri umede.
Ce e mai scârbos: credea că o să uit tot și o să dau fuga la ea. Dar eu chiar am iubit-o pe Ileana. Și mă doare că a lăsat pe cineva să-i batjocorească sufletul.
Aurelia stătea lângă el, neștiind cum să-i vindece rănile, dar tăcerea ei spunea ce trebuia.
Și acum? Ai încercat să vorbești cu Ileana? Poate nu e totul pierdut, murmură, atingându-i mâna.
Dar ei îi place cum a devenit, nu vrea să schimbe nimic, Marcel zâmbi cu amărăciune, iar în acel zâmbet nu mai era nicio speranță, doar o tristețe de toamnă siberiană. M-a sunat și mi-a spus: Nu ai voie să mă părăsești după cât te-am așteptat! Nu știu dacă mai există Ileana mea a rămas doar o mască, un chip ciudat, o tristețe pe care nu o pot privi.
Aurelia îi cuprinse mâna între ale ei, oferindu-i tăcerea caldă a unei veri la Orhei, unde liniștea vindecă rănile fără cuvinte. Lacrimile lui se prelingeau, dar el nu încerca să le șteargă.
Știi, începu el abia auzit, ca și cum spunea un secret vechi, plimbam prin Grădina Publică din Chișinău, toamna Frunzele jucau în aer, și-i tot ajustam gluga. Mi-a spus: Vreau să fie așa mereu. Și eu i-am răspuns: O să fie, scumpa mea. Chiar am crezut…
Vocea i se frânse. Aurelia se abținea cu greu să nu plângă.
Dar acum? întrebă el, cu un oftat adânc de tristețe Acum se vede frumoasă, dar pentru mine a devenit străină Cum s-a destrămat totul în jumătate de an? De ce nu am discutat, ca înainte, ce ne dorim?
Nu a mai rezistat și lacrimile i-au dat năvală, ca unui copil care a pierdut drumul spre casă într-o noapte cu furtună.
Aurelia îl cuprinse și îl strânse tare, simplu, fără vorbe mari.
Marcel, nu e vina ta. Ai iubit-o, ai sprijinit-o, i-ai fost aproape. Asta nu-ți poate lua nimeni. O greșeală sau o invidie dar nu vina ta. Să nu te învinovățești.
El ridică ochii roșii, plini de tulburare.
Sau poate am greșit eu? Dacă trebuia să o înțeleg? Poate i-a fost frică să nu o părăsesc Poate voia să mă facă fericit și eu am spart tot cu supărarea mea
Se lupta cu sine însuși, prins între amintiri și speranță. Dar undeva, sub toate măștile, tot pe adevărata Ileana o aștepta: aceea care râdea de glumele lui, care desena inimi aburite pe geam.
Aurelia îi strânse mâna, privindu-l în ochi.
Ai dreptul la sentimentele tale, Marcel. Și la limitele tale. Dar dacă vrei să salvezi ceva, vorbește cu ea. Deschis, sincer. Să-ți spună ce a simțit, de ce a schimbat totul. Iar tu să-i povestești ce-ai trăit departe.
Marcel oftă și șterse lacrimile. Pe geam, ploaia încetase, iar primele raze rozalii se strecurau, ca un fir de visare peste oraș. Privi cum luminile dimineții se joacă printre picăturile de pe sticlă, încercând să descifreze un semn.
Poate ai dreptate. Dar acum… am nevoie de timp. Să-mi înțeleg sufletul, să nu fac promisiuni goale, să las rana să se vindece. Nu pot uita totul, dar dacă dragostea mai există… poate, într-o zi, vom reface visul destrămat. Sau poate, va rămâne doar un vis ciudat, dintr-o noapte de iunie, pe care nu-l vom traduce niciodată în realitate.
