Frumusețe falsă
Nu se poate! Serios, v-ați despărțit?! Nu cred! Lacrima se uita la prietenul ei cu atâta uimire, încât acestuia i se făcu brusc rușine. Ochii ei se măriră enorm, sprâncenele i se ridicară aproape de linia părului, iar buzele i se deschiseră ușor atât de neverosimil îi părea ce tocmai auzise. Dar tu erai în stare s-o porți pe Ilinca pe brațe! V-am dat pe voi exemplu tuturor Chiar și eu visam la o iubire ca a voastră!
Da, Lacrimioara, cât se poate de real băiatul privi întunecat pe fereastră. Afară, vremea era mohorâtă: perdele de ploaie rece izbeau geamul, apoi se scurgeau în șiroaie subțiri, spargându-se în picături mici. Spectacolul descria perfect starea lui de spirit. Adrian se simțea golit pe dinăuntru. Dorul de o relație de cinci ani nu-l slăbea, făcând lumea să pară cenușie, searbădă. Avea în piept un gol acela care altădată era umplut de priviri calde, îmbrățișări mângâietoare, vise împărtășite despre viitor. Își strânse pumnii până i se albiră încheieturile; vocea îi tremura când continuă: E gata, înțelegi? S-a terminat
Dar de ce? nu se lăsa Lacrima, aplecându-se puțin înainte și cercetându-i chipul. Ilinca te-a așteptat o jumătate de an, cât ai fost tu plecat în delegație! Ți-a fost fidelă și nu a vrut să audă de flirturi sau cadouri!
Și tu de unde știi toate astea? Voiam să spun că locuiești în alt oraș Adrian zâmbi trist, oftând. Sau e un caz tipic de solidaritate feminină?
Da, locuiesc la două sute de kilometri de Ilinca, dar uiți ceva, răspunse fata fără să se simtă jignită. Se rezemă comod în spătarul fotoliului, își încrucișă brațele și-i zâmbi un pic șiret, dar în ochi îi sclipea un soi de neliniște sinceră pentru prieten. Am destui prieteni care au mai tras cu ochiul la ea. Știu că a început să acorde mai multă grijă felului cum arată, deși nu știu chiar toate detaliile. De pildă, și-a schimbat coafura, a început să meargă la sală, și-a înnoit garderoba. Și toate astea, ține minte, cât tu erai plecat. Chiar a încercat, Adi.
Uite de-aici am ajuns până aici! Din cauza asta ne-am despărțit! Adrian se ridică brusc și aproape alergă spre hol, unde lăsase telefonul în buzunarul hainei. Era agitat, cu mișcări repezi, ca și cum încerca să fugă de propriile gânduri. Căută grăbit în buzunare, scoase în sfârșit mobilul și se întoarse la Lacrima. O singură fotografie era destulă ca să înțeleagă ea oroarea situației. Ții minte cum arăta Ilinca înainte să plec, nu-i așa?
Normal, țin minte dădu ochii peste cap Lacrima, dar vocea ei trăda o ezitare, ca și cum încerca să invoce o amintire. Era o fată drăguță Părul blond, drept, trecut de umeri, ochii albaștri mari, nas mic, fin O siluetă subțire, doar sus cam modest, dar pe tine nu te deranja, nu?
Exact, pe mine nu mă deranja! vocea lui Adrian crescu în intensitate aproape de țipăt, dar apoi scăzu brusc la un șoaptă aproape răgușită. Ținea telefonul strâns în mână, privirea i se întunecă. Pentru mine Ilinca era idealul! Niciodată n-am vrut s-o schimb! Dar n-a fost nevoie decât să plec, și prietenele ei i-au băgat imediat în cap gâlceavă: că dacă nu se schimbă, eu o s-o las balta. Ea și-a crezut dragele prietene! Și s-a apucat de treabă. Nu pentru că așa își dorea, ci fiindcă i s-a spus că n-am s-o mai iubesc.
Și e chiar atât de grav? întreba șovăielnic Lacrima, frământând nervos cotierele scaunului, sprâncenele încruntându-i-se ușor. Încerca să-și imagineze ce s-ar fi putut întâmpla, dar nu putea ghici amploarea schimbării.
Privește singură! îi întinse telefonul, aproape împingându-i-l sub nas. Pe ecran apărea Ilinca dar nu mai era nici pe departe tânăra pe care o știa Lacrima.
Cei mai frumoși și de care era atât de mândră, părul ei des și lung, era acum tuns scurt, foarte scurt, vopsit într-un blond platinat, aproape țipător. Tunsătura îi lăsa la vedere gâtul, urechile, conferindu-i un aer străin de moliciunea și naturalețea ei obișnuită. Buzele modificarea era imposibil de trecut cu vederea: exagerat de pline, aproape caraghioase, schimbau tot echilibrul feței.
Ilinca slăbise cu vreo zece kilograme și rezultatul era departe de ceea ce, probabil, visase. În loc de un trup suplu, apărea o siluetă epuizată, colțurile claviculei ieșite în evidență, coaste vizibile sub piele, brațe aproape firave. Tenul părea palid, aproape translucid, iar cearcănele adânci îi trădau lipsa somnului ori oboseala cruntă din ultimele luni. Dar ce-l lovea cel mai tare pe Adrian era altceva: de curând, Ilinca își făcuse o operație de mărite bustului deși, înainte, nici nu ar fi luat așa ceva în calcul. Știa foarte bine cum se raporta el la genul acesta de schimbări: îl deranjau, nu îi înțelegea utilitatea, iubea naturalețea.
Și când am văzut-o așa, că Ilinca mă aștepta la aeroport m-am întrebat dacă nu cumva am trecut pe lângă altcineva vocea lui Adi tremura. Se întoarse brusc și lovi cu pumnul în perete; durerea îl făcu să-și scuture mâna, încercând să scape de arsură. Cum să te poți schimba așa radical în șase luni?! Cum?! De ce nu s-a gândit că eu o iubesc așa cum era? Eu nu voiam nimic nou, nicio transformare!
Se învârtea prin cameră ca o fiară în cușcă, gesticulând amplu, uneori oprindu-se brusc sau împietrind. Fața îi trecea din roșu aprins în palid. Strângea pumnii, își trecea palmele peste față, de parcă ar fi vrut să șteargă imaginea.
Lacrimioara îl înțelegea atât de bine cum nu putea-o face nimeni. Ea îi asculta plângerile despre șeful absurd care-l trimisese la Chișinău pentru jumătate de an. Adrian nu suporta să-și lase iubita singură, dar nu o putea duce cu el era la facultate în ultimul an, dădea licența, iar la serviciu nu putea lipsi. Îi suna zilnic, o încuraja, îi spunea cât îi lipsește. Și-acum, când a revenit, o găsea schimbată de nerecunoscut, de parcă i-ar fi fost substituită.
Adi, poate doar a încercat să-ți facă pe plac șopti Lacrima, ridicându-se cu grijă și apropiindu-se de el. Poate cineva i-a zis că e mai bine așa, că tu te vei bucura de schimbări
Adrian zâmbi amar, clătinând din cap:
Să mă mulțumească? S-a pierdut pe sine! Eu o iubeam așa cum era Acum nici nu știu pe cine am în față.
Cel mai tare îl rodea faptul că Ilinca refuza orice apel video. Ori de câte ori Adrian îi propunea, ea refuza blând, spunând că îi pregătește o surpriză una care o să-l lase cu gura căscată. Chiar dacă părea drăguț, Adi nu putea scăpa de o neliniște apăsătoare. Începuse să-și imagineze că poate Ilinca are deja pe altcineva, dar nu voia să rupă relația prin telefon. Gândul acesta îl măcina, îi umbrea mintea, îl făcea să greșească la serviciu.
Până la urmă, nu mai suportă și îl rugă pe Mihai, un prieten care locuia aproape de Ilinca, să afle discret ce se întâmplă. Mihai se lăsă convins după o discuție lungă, deși nu fără ezitări.
Câteva zile mai târziu, Mihai îi dădu un telefon.
Pregătește clar ceva, raportă prietenul pe un ton stânjenit, alegându-și cuvintele cu grijă. Nu cred că-ți va plăcea. Un singur lucru pot să-ți spun: o să rămâi șocat. Și nu, nu are pe altcineva. Chiar te așteaptă. Întreabă mereu de tine, e neliniștită când revii.
Acele cuvinte l-au liniștit pe Adrian. Trase aer adânc în piept, își trecu mâna prin păr, zâmbi ușurat. Poate nu trebuie să se grăbească să-și facă scenarii negre, poate nu era totul așa grav. Important era că fetița lui nu-l mințea, nu-l înșela. Ideea că ea îl aștepta îi încălzea sufletul.
Acum, însă, își dădea seama ce greșeală făcuse când refuzase poza pe care i-o propusese Mihai. Acesta era pe punctul să-i trimită un selfie cu Ilinca uite ce pregătește! dar el refuzase: Nu, vreau surpriză! Dacă ar fi primit acea poză la timp, poate ar fi intervenit, s-ar fi dus cu primul Maxi-Taxi la Bălți Poate, poate. Acum era târziu
Ziua în care s-a întors acasă a fost grea. Adrian nu își mai găsea astâmpăr. Verifica ceasul, bătea ritmic cu degetele în cotiera scaunului avionului, smotocea tivul gecii în taxi spre gară. Palmele îi erau transpirate, inima îi bătea atât de tare că simțea că se zguduie întregul piept. Gândurile îi luau avânt: cum va ieși din zona de sosiri, va vedea Ilinca îi va zâmbi, va da din mână. Se vor lua în brațe, îi va mirosi părul, se vor întoarce acasă, cu ceai și povești despre toate câte s-au întâmplat în lunile acelea despărțiți
Realitatea fusese însă crudă. Când a văzut-o la ieșire, Adrian s-a oprit ca lovit. Fata din fața lui nu era Ilinca pe care o purta în suflet. Schimbarea era atât de drastică încât, pentru o clipă, a crezut că a greșit persoana. A clipit confuz, încercând să se dumirească, simțind cum îl traversează un frig aspru.
Adi! Mi-a fost atât de dor de tine! Ilinca îi sări de gât cu brațele întinse, dar el se retrase instinctiv, refuzând îmbrățișarea. În zâmbetul ei se citea o spaimă abia camuflată, bărbia îi tremura, ochii se umplură de nedumerire și durere.
Ce-ai? Eu sunt! Sau surpriza mea te-a dat peste cap? râdea cu stânjeneală, încercând să prindă iar privirea băiatului, să o câștige înapoi.
Privesc la tine și nu știu unde a dispărut iubita mea, rosti Adrian, cu un glas răgușit, abia timbrat. Înăuntru mijea furtună ar fi vrut să țipe, să-i spună tot ce-l apasă, dar era prea multă lume, prea multe priviri, și asta îi punea frâu. Păși instinctiv încă un pas în spate, privindu-și fosta iubită de parcă era un străin. Nu te simți bine? Sau ai înnebunit? Unde sunt pletele tale minunate? Corpul ăla natural, frumos? Ai fost mereu atât de firească
Adică, ce vrei să spui grasă? oftecă ea, rotunjindu-și buzele. Vocea îi tremura, ochii i se împăienjeneau de lacrimi încercând cu disperare să le oprească. Și-a strâns pumnii, apoi i-a deschis din nou, încercând să-și regăsească stăpânirea de sine. Prietenele, aduse special ca gardă de corp morală, chicotiră pe la spate, agravând ruptura. Ilinca le aruncă o privire mustrătoare, fără efect.
Nu te mai fetișa, Adi, știu prea bine că m-am neglijat cât eram aia naturală, zise printre lacrimi. Dar acum Acum e altceva, nu-ți mai e rușine să ieși cu mine pe stradă! Uite ce modernă am devenit! Nu-i mai bine așa?
Și cine zice că eu mai vreau să ieșim împreună? vocea lui Adi deveni tăioasă, fără niciun tremur. Ai trecut din fată frumoasă în păpușă de plastic! Eu iubeam realul din tine, nu ce-ai devenit! Nici măcar nu te-ai sfătuit cu mine, niciun ce părere ai, Adi? Întotdeauna discutam, împărțeam planuri De ce n-ai vrut să știi ce simt eu?
Adi, dar acum poate să apară pe coperta oricărei reviste de modă! interveni una din prietene, apropiindu-se cu un zâmbet larg și bătând-o pe Ilinca pe umăr, ca pe o ispravă personală. Să vezi ce băieți se țin scai de ea, de când s-a transformat! îi aruncă o privire concentrată asupra decolteului, cu o grimasă insinuantă. Bucură-te, tot ce a făcut, a făcut pentru tine!
Adrian se întoarse brusc, iritat.
Nu, nu a făcut pentru mine, ci pentru ea și vanitatea ei! și privi din nou spre Ilinca, ochii arzând de amărăciune și revoltă. Nu vreau să mă faci vinovat pentru dezastrul ăsta!
Se apropie de ea, coborând glasul cu o disperare sfâșietoare:
Ilinca Știai perfect cum văd eu lucrurile! Ți-am spus mereu că ador simplitatea, naturalețea! Ce ai făcut cu tine nu mai recunosc Erai minunată așa cum te-am cunoscut. Acum totul pare fals, ca și cum ai fi alta.
Făcu o pauză, își trecu mâna prin păr, apoi reluă pe un ton aproape calm, dar hotărât:
În ultima lună, tot așteptam să mă întorc și să-ți propun să ne căsătorim. Chiar am cumpărat verigheta, voiam să construim ceva împreună Dar acum Iartă-mă, nu pot trăi cu o păpușă.
Ilinca se făcu palidă. Lacrimile i se prelinseră pe obraji, făcându-i rimelul să se întindă. Își strânse mâinile în pumni, încercând să spună ceva, dar cuvintele i se blocară în gât. Mai făcu un pas spre el, gest care părea să ceară iertare sau o a doua șansă.
Adi, nu pleca! izbucni, vocea i se rupse de suferință. Nu am vrut Chiar am crezut că așa trebuie, să fii tu mândru de mine
Dar Adrian se îndepărtase deja, pașii repezi, fără să privească înapoi. Înăuntru îi clocoteau dezamăgirea, necazul, dorința de a urla că i s-a dărâmat tot ce și-a construit în atâția ani.
Ilinca strigă după el ceva neînțeles, dar prietenele au tras-o de mâini, împiedicând-o să-l urmărească.
Lasă-l să se ducă! spuse una răspicat, cu brațul în jurul umerilor Ilincăi. S-a speriat, atâta tot! O să-i treacă.
Și sigur se întoarce, adăugă cealaltă, cu aer de știe tot. O să vină să-și ceară scuze, o să vezi! Fii tare, tu ești vedetă acum! Oricum îți găsești pe cineva mai bun!
Ilinca nici nu le mai auzea. Privea fix în direcția în care dispăruse Adrian, cu lacrimile curgându-i pe obraji. În suflet, la final, rămăsese un pustiu amar și conștientizarea că, încercând să devină mai bună, pierduse ce conta cu adevărat.
Eu chiar voiam să mă însor încheie trist povestea Adrian. Și-a lăsat fața în palme, umerii îi tremurau stins, prea greu încercând să-și stăpânească zbuciumul. Mi-am imaginat, atât de viu, momentul cererii în căsătorie Râsul ei, îmbrățișarea, cum o să povestim și o să ne ținem strâns Și-acum, când am văzut-o așa Adi înghiți cu greutate, glasul i-a scăzut la o șoaptă sugrumată. În mine s-a rupt tot. Nu mi-am recunoscut Ilinca. Deloc.
A făcut o pauză lungă, inspirând adânc, privind departe, pierdut:
De ce, oare, noi, fetele, sunteți mereu nemulțumite de sine? În fiecare zi îi făceam complimente Ilincăi, îi spuneam că e perfectă. O iubeam așa cum era cu zâmbetul ei, cu micile tabieturi, toate acele trăsături care o făceau specială. Și ea a șters tot ca și cum și-ar fi negat propria ființă, în goana de-a fi altă cineva.
Știi ce-i cel mai dureros? izbucni brusc, ochii i se umplură din nou de lacrimi, dar le ascunse rapid, strângând pumnii. Totul a pornit de la prietena ei! A pus la cale totul, special ca să ne despartă. Sunt aproape sigur!
Cum așa? Întrebă Lacrima, inima i se strânse văzând durerea prietenului. Nu îl văzuse niciodată atât de doborât mereu vesel și sigur pe el, acum părea golit, cu sufletul sfărâmat. Îi puse ușor mâna pe umăr, să îl susțină.
Mi-a zis ea! A venit acasă la mine și mi-a spus verde-n față: Sunt mai bună decât Ilinca, eu sunt naturală, nu trucată… Era să o dau pe scări! izbi cu pumnul în cotiera fotoliului, apoi își trecu, tremurând ușor, palma prin păr.
Adrian strânse maxilarele, inspiră greu și se lăsă în fotoliu, cu un aer absent și privirea ațintită în gol, de parcă retrăia tot chinul.
Culmea rosti apoi, cu voce mică , chiar părea să creadă că mă pot arunca în brațele ei așa, într-o clipă! De parcă iubirea s-ar uita dintr-o privire și tot ce-am trăit aș putea arunca la gunoi! Eu n-am putut. O iubeam pe Ilinca, și mă doare că a ajuns pe mâna altora, să fie modelată după gustul lor.
Lacrimioara îl asculta în tăcere, nefiind în stare să-l întrerupă. Îl vedea cum cuvintele îl dor, cum realizează că o iubire pe care a crezut-o puternică s-a prăbușit din neîncredere, invidie și manipulare. Ar fi vrut să-i aline durerea, dar încă nu știa ce să spună.
Și-acum? Ai încercat să vorbești cu Ilinca? Orice s-ar mai putea corecta, dacă ar fi voință, îl întrebă tandru Lacrima, atingându-i cu grijă brațul. Vocea îi era caldă și blândă, în priviri citea toată grija lumii. Oricât de tare voia să ajute, nu știa ce cuvinte să-i aline sufletul frânt.
Îi place cum arată și nu vrea să schimbe nimic înapoi, Adrian zâmbi amar, cu o grimasă fără urmă de veselie. Își plimbă palma peste chip, de parcă ar fi vrut să se scuture, să scape de gânduri apăsătoare. M-a sunat și a încercat să mă facă să mă simt vinovat: că n-aș avea dreptul s-o părăsesc după atâta timp de așteptare! Se prăbuși pe canapea ca sub o greutate insuportabilă, umerii îi căzură, sprijinindu-și coatele pe genunchi, privirea fixată în podea. O iubesc O, cât o iubesc pe Ilinca! Dar ea ea s-a dus Glasul i se frânse, făcând o pauză lungă. Fata pe care am iubit-o nu mai există. A rămas cineva altcineva cu buzele astea false, cu slăbiciunea asta schematică, cu toată toată falsitatea asta!
Lacrimioara îi strânse ușor mâna. Era atât de multă căldură în gestul ei, încât, pentru o clipă, Adrian se simți mai ușor. Nu-i spuse nimic simplist, doar îl sprijini cu prezența, vârând ca o liniște caldă între ei.
Ochii lui Adi încercau să stăpânească o furtună de sentimente, trupul îi tremura ușor, respirația era sacadată.
Știi, spuse la un moment dat, pierdut în amintiri într-o toamnă, mergeam prin Parcul Dendrariu. Frunzele se învârteau, ea râdea, gluga îi cădea mereu și i-o așezam, iar ea a zis: Adi, vreau să fie mereu așa și eu i-am răspuns: Va fi, sufletul meu, îți promit. Și chiar credeam asta Cu tot sufletul.
Îi tresări glasul, făcu o pauză scurtă, luptând cu lacrimile. Adrian strânse pumnii, inspiră adânc, dar emoțiile îi luară înainte. Lacrima simțea un nod în gât îi venea să plângă de mila și nedreptatea acelei situații. Vedea cât de tare îl doare pe Adrian, și i se frângea sufletul.
Și-acum? reluă Adi, cu o durere ce-i sfâșia vocea, ridicând privirea spre Lacrima. Acum ea se vede frumoasă în oglindă, iar eu nu mai recunosc omul de lângă mine. Cum am ajuns aici? Cum s-a putut rupe totul în doar șase luni? De ce n-am vorbit, să clarificăm ce vrea fiecare?
În sfârșit nu s-a mai putut ține. Lacrimile i-au curs pe obraji, fără să le mai ascundă nu ca un bărbat matur, ci ca un copil rătăcit, nepregătit pentru o asemena lovitură. Umerii îi tremurau, respirația se frângea, mâinile i se strângeau și se destindeau sufocat.
Lacrimioara se apropiă, îl cuprinse cu brațul pe la umeri și-l atrase ușor aproape, să-i fie măcar un strop de alinare.
Adi, șopti ea, încercând să-și țină vocea tare , tu nu ești vinovatul. Tu i-ai fost alături, ai făcut tot să-i fie bine, te-ai străduit să o apreciezi, să o vezi, să o sprijini Nu e greșeala ta. E prostia, invidia cuiva, poate, dar nu greșeala ta. N-ai voie să te simți vinovat!
Adrian îi ridică ochii, roșii și goi de oboseală, plini de confuzie, ca și cum tot nu putea să creadă că trăiește asta.
Și dacă, totuși, am greșit? șopti. Dacă n-ar fi trebuit să o resping, ci să înțeleg? Dacă s-a temut că n-o mai iubesc? Poate voia doar să-mi facă o bucurie, iar eu am distrus tot pe moment
Pe chipul lui apărea chinul, lupta între amor și dezamăgire, între revoltă și speranță. Agăța ideea că, pe undeva, sub noua înfățișare, Ilinca lui adevărată încă mai există. Cea care bea cacao dimineața și desena fețe vesele pe geamurile aburite. Cea care râdea la orice glumă, oricât de proastă, și îi schimba ziua dintr-un zâmbet.
Lacrimioara îi strânse ferm mâna, îi căută privirea:
Ai dreptul la ce simți zise, clar și tăios. Nimeni nu trebuie să te forțeze să accepți ceva ce nu îți e apropiat. Dacă totuși îți dorești să repari ceva poate ar trebui să-i dai o șansă să explice. Nu pentru ea ci pentru iubirea voastră. Să-i afli gândurile, să-i spui tu ale tale, fără reproșuri
Adrian trase adânc aer în piept, își șterse ochii cu mânecile, privi pe geam. Ploaia se oprise, și primele raze ale apusului mângâiau cerul în tonuri rozalii și aurii. Privea jocul luminii, parcă căutând un semn, un răspuns.
Poate ai dreptate, șopti, dar acum am nevoie de timp. Să mă găsesc pe mine, să găsesc ce mai trăiește în inima mea Nu pot pur și simplu să las tot trecutul, dar nici nu vreau să pierd ce a fost, dacă încă există o șansă.
