Falsitatea frumuseții
– Nu se poate! Serios v-ați despărțit? Nu-mi vine să cred! Amalia s-a uitat la mine de parcă aș fi spus că soarele a răsărit dinspre apus. Ochii ei s-au mărit, sprâncenele i-au urcat spre linia frunții, iar gura i s-a întredeschis de uimire. Dar tu erai în stare să o cari pe Daria pe brațe! Mereu v-am luat pe voi drept exemplu pentru toți Și eu visam la o relație cum aveți voi!
– Da, Amalia, chiar s-a terminat am răspuns privindu-mă sumbru pe geam. Afară ploua cu găleata, stropi mari băteau furios în ferestre, iar șiroaiele curgeau pe ramă ca niște lacrimi. Parcă și vremea îmi reflecta starea de spirit. Mă simțeam gol pe interior. După cinci ani împreună, nu puteam să accept că totul s-a dus pe apa sâmbetei. În piept aveam un gol uriaș acolo unde odinioară Daria aduna chicoteli, vise, îmbrățișările calde și planuri pentru viitor. Am strâns pumnii până mi-a albit pielea pe încheieturi, vocea mi-a tremurat când am continuat: S-a dus gata, s-a terminat…
– Dar de ce? Amalia nu se lăsa, aplecându-se spre mine cu griji în glas. Daria te-a așteptat jumătate de an cât ai lucrat la București, și ți-a rămas fidelă! Nu s-a uitat la nimeni…
– De unde știi tu toate astea? Nici măcar nu stați în același oraș, am zâmbit amar, încercând să-mi ascund iritarea. E o nouă formă de solidaritate feminină, nu?
– Eh, sunt la peste o sută de kilometri de Daria, dar am prietene pe acolo, să nu uiți! a râs Amalia, fără să se simtă ofensată câtuși de puțin. S-a rezemat de spătarul fotoliului, și-a încrucișat brațele pe piept, în ochi i s-a citit grija sinceră. Am aflat că s-a apucat hotărâtă de schimbări: și-a tuns părul, merge constant la sală, haine noi… Toate astea în timp ce nu erai acasă. S-a străduit mult, Mihai.
– Tocmai din cauza asta ne-am și distanțat! aproape am țâșnit spre cuier să-mi caut telefonul din buzunarul gecii, mișcările îmi erau repezite, agitate, ca și cum încercam să scap de propriile gânduri. L-am scotocit iute, am găsit smartphone-ul și i l-am întins Amaliei. Ți-o mai amintești pe Daria, înainte să plec?
– Cum să nu, a oftat, privind un moment în depărtare. O fată tare drăguță. Păr lung, șaten deschis, ochi verzi și mari, fața delicată… Era frumușică, poate nu era top model la bust, dar tu păreai atât de mulțumit.
– Exact asta și iubesc la ea, îi iubeam fiecare trăsătură! Dar de îndată ce am plecat, prietenele ei i-au băgat în cap prostii. Că dacă nu te schimbi, Mihai o să te lase. Și ea le-a crezut. S-a schimbat pentru că s-a temut, nu pentru că ar fi vrut cu adevărat. Mi-au răpit-o!
– Chiar așa grav e? a murmurat Amalia, cu grijă în față, apucând bine brațul fotoliului.
– Uită-te singură! i-am întins telefonul, neliniștit. Pe ecran, o fotografie cu Daria: tunsoare scurtă, păr decolorat aproape alb – total străin de imaginea ei blândă. Buzele, mărite vizibil, păreau să-i schimbe complet fizionomia. Slăbise mult, prea mult coastele îi ieșeau în evidență, pielea îi era trasă, iar sub ochi avea umbre albăstrii de nopți nedormite. Pentru prima dată a decis să-și pună silicoane, gest care m-a șocat: mereu am spus că admir naturalețea și nu vreau nimic fals.
– Daria m-a întâmpinat la aeroport cu zâmbetul larg, iar eu nici n-am recunoscut-o. Era altcineva. Am simțit să trec pe lângă ea fără să mă opresc… Cum poate cineva să se distrugă atât de mult în doar șase luni? Nu înțeleg, Amalia. Eu doar mi-am dorit ca ea să rămână sinceră, aceeași, să nu se lase influențată de grija ce-ar zice lumea.
Eram ca un leu în cușcă. Totul în mine urla, am început să dau roată camerei, să gesticulez din mâini, să mă opresc și să izbucnesc, apoi să amuțesc pentru câteva secunde. Amalia, mai mult decât oricând, mi-a înțeles drama. De luni de zile îi povesteam cât de greu îmi e la lucru, ce dor mi-e de Daria și cum se adună toate peste mine. O sunam zilnic, încercam să o înveselesc, îi spuneam de fiecare dată cât mi-e de dor… iar când m-am întors, nici nu am recunoscut-o.
– Poate a crezut că așa te face fericit, a șoptit Amalia, ridicându-se și apropiindu-se. Poate cineva i-a sugerat că te-ar încânta să o vezi altfel…
Am oftat cu amărăciune și am dat din cap.
– S-a pierdut pe ea însăși, Amalia. Nu cred că mai cunosc fata pe care am iubit-o. Doare cumplit.
Peste toate astea, Daria refuza constant orice apel video. De fiecare dată când sugeram să ne vedem pe internet, inventa scuze, spunea că pregătește o surpriză de neuitat. Am început să mă întreb dacă nu cumva are pe altcineva și ezită să mă părăsească oficial. Gândul ăsta nu-mi dădea pace.
Am cerut ajutorul lui Paul, vechiul coleg, care locuia aproape de ea. Să investigheze discret, să afle ce se întâmplă. După două zile, Paul m-a sunat.
– Da, Mihai, pregătește ceva wow, dar nu știu dacă-ți va plăcea ce vei vedea. Și nu, n-are pe nimeni, chiar te așteaptă. Întreabă de tine tot timpul.
Asta m-a liniștit puțin. Mă bucuram măcar că nu-mi ascunde nimic și nu se implicase cu altcineva… Deși, retrospectiv, trebuia să accept poza pe care Paul a vrut să mi-o trimită. Poate aș fi intervenit la timp. Poate Dar acum e tardiv.
În ziua în care m-am întors acasă, eram atât de emoționat, că nu puteam sta locului. Pe avion, ciupeam nervos brațul scaunului; în taxi, abia am putut vorbi cu șoferul. Tot drumul mi-am imaginat revederea noastră, cum ne îmbrățișăm, povestim pe îndelete tot ce-am pierdut cât am fost departe… Însă realitatea a fost mult mai dură.
Când am văzut-o pe Daria la poarta aeroportului, luându-mă în brațe, am înghețat. Era altcineva. I-am refuzat brațele, nu m-am putut forța să reacționez firesc. Zâmbetul i-a tremurat pe buze, ochii i s-au umplut de lacrimi. Prietenele ei din spate chicoteau, iar suferința Dariei creștea.
– Ce-i cu tine, Mihai? Eu sunt! Te-ai speriat așa tare de surpriză? încerca ea să glumească.
– Nu te recunosc. Tu chiar ești Daria? Unde sunt părul tău lung și blondul natural? Unde s-a dus fața ta blândă? De ce te-ai transformat așa?… i-am spus, abia putându-mi stăpâni revolta. Nu voiam să o rănesc, dar simțeam că nu mai am cui să-i vorbesc.
– Spune, vrei să zici că înainte eram grasă? a răspuns tremurându-i vocea. Am văzut lacrimile strângându-i-se pe obraji, ascunse de rimelul întins.
– Lasă, acum nu-ți mai e rușine să ieși cu mine! Sunt modernă, arăt ca la televizor, nu?
– Cine ți-a spus că asta mi-am dorit eu? am spus aspru, dezamăgit. Dintr-o fată superbă te-ai transformat într-un manechin de plastic! Nici nu m-ai întrebat ce simt sau ce vreau…
Una din amicele ei a intervenit: Să vezi Mihai, câți băieți au vrut să o cunoască de când arată așa. Trebuie să fii mândru, doar pentru tine le-a făcut pe toate!
Am întors privirea spre prietena ei, cu o grimasa plină de furie.
– Nu pentru mine, pentru voi și pentru prejudecățile voastre! am răspuns tăios.
Apoi i-am șoptit Dariei, cu o tristețe care mă apăsa: Tu știai cât prețuiesc naturalețea. Pentru mine, erai perfectă așa cum ești. De fapt… în ultimele luni am tot visat să-ți fac o surpriză… să te cer de soție. Am avut până și inelul pregătit. Dar azi, când te-am văzut așa, ceva s-a rupt în mine. Parcă nici nu te cunosc.
Daria a început să plângă. S-a apropiat, a încercat să mă atingă, să-mi explice că toate au fost pentru noi, să mă facă mândru… Am plecat fără să mă uit în urmă, inima storsă ca o cârpă veche.
Prietenelor ei nu părea să le pese: Lasă-l, tu ești acum o regină și va regreta el! Ai să găsești pe altcineva, și mai bun! i-au spus. Dar Daria nu le mai auzea. Plângea încet, cu sufletul sfâșiat, privind în gol, spre locul unde dispărusm.
Seara, totul mi-a revenit ca un nor greu pe umeri. I-am povestit Amaliei, și am spus printre sughițuri: Îmi făceam planuri să-i cer mâna… Mi-o imaginam fericită, râzând în parcul ăla unde odinioară îi ridicam gluga că-i tot cădea. Și ea-mi spunea: Mihai, aș vrea să fie mereu așa…. Eu îi ziceam: Va fi, puiule, va fi. Credeam în noi, credeam cu tot sufletul.
Am rămas apoi tăcut, privind spre colțul camerei. De ce voi, fetele, niciodată nu sunteți mulțumite cu voi? Eu i-am spus Dariei, zi de zi, cât de mult o iubesc. Mi-a șters tot ce-am simțit, tot ce era special la ea… Pentru ce? Pentru niște păreri străine?
Cel mai rău m-a durut când prietena ei mi-a declarat în față, încercând să mă cucerească: Eu sunt frumoasă natural, nu ca Daria cu toate artificiile ei. Am simțit impulsul să o dau afară din casă… Cum pot unii să facă rău cu atâta ușurință?
N-am mai avut puterea să-i spun Dariei nimic. Amalia m-a mângâiat ușor pe mână, încercând să mă calmeze.
Mihai, nu e vina ta. Nu ai greșit cu nimic. Ai iubit, ai susținut, ai fost acolo pentru ea. Nu tu ai făcut-o să se piardă. Cineva și-a băgat coada, cineva s-a jucat cu încrederea ei. Nu purta vina asta pe umeri…
Privirea mea a rămas încruntată, dar am simțit o urmă de ușurare. Poate… poate am fost prea dur, Amalia. Poate ar trebui să mai vorbesc o dată cu ea, să-i ascult și ei partea. Poate, undeva acolo, sub tot ce s-a întâmplat, e tot fata mea, Daria.
În sufletul meu, chiar și după tot ce s-a întâmplat, aștept lumina unei împăcări. Poate destinul ne va da puterea să ne regăsim. Dar știu și că nu poți iubi cu forța ceea ce nu recunoști ca fiind al tău… Acum am nevoie doar de timp. Atât.
