Eu și fratele meu avem o diferență de vârstă de șase ani, el fiind veteranul familiei, cu mai multă experiență la numărat buletine decât mine. Acum trei ani și-a pus pirostiile și a decis să se mute în apartamentul soției într-un cartier din Chișinău pentru că, să fim serioși, chiria prin capitală nu e un moft, e un lux pe care-l guști rar. Era singura variantă rezonabilă pentru ei, să nu doarmă sub stele.
Pe partea cealaltă a frontului, eu sunt însurat de șase ani în cap, cu doi copii de-o voioșie dezarmantă: băiatul de șase ani, Vlad, și fata de patru, Ecaterina – de la bunica moldoveancă, evident. Soția mea, Ancuța, e născută și crescută în București, așa că ne-am mutat cu arme și bagaje acolo, unde am legat povestea noastră. Jobul meu tot prin București, deci am reușit să strângem cureaua și să luăm un mic apartament cu credit la Banca Transilvania, cu rate în lei moldovenești, care parcă nu se termină niciodată.
Recent, primesc un mesaj de la părinții mei text clasic, fără emoji că fratele meu, cumnata şi nepoţelul vor veni la București, chipurile să facem reuniunea familiei, şi că ar fi bine să-i găzduiesc la mine o săptămână. Până la urmă, dacă tot ne-am luat palat cu o cameră, de ce nu și musafiri? Doar că n-am cum. Familia noastră de patru abia mai are loc să-și întindă picioarele, iar apartamentul nostru e cât un garsonieră istorică.
Ne-am întâlnit la Gara de Nord, am bătut orașul în lung și-n lat, ne-am minunat de micul Bucur, am pozat la statui şi ne-am zgâit la fântâni. Apoi, la cină, părinții mei vin iar cu propunerea clasică: Nu-i găzduiești pe frate-tău, că tare scump e să închiriezi ceva în București! Am încercat să le explic cu tact moldovenesc că nu e posibil – patru plus trei nu fac șapte când ai un pat și-o canapea.
Am propus să-i duc la un hotel decent, le-am sugerat hostelul de la colț sau să închiriem un apartament de la niște prieteni (măcar să-i sunăm pe unii cu relatii). Toate propunerile mele au căzut pe urechi moldovenești surde, dornice de cazare gratuită la frate, că doar așa e tradiţia la noi la familie, nu cu plata. Ei voiau în capitală, dar fără să scoată leii din portofel.
Abia m-am abținut să nu le spun că apartamentul nostru e câștigat cu muncă și rate, nu cu invitații permanente la somn. Cred sincer că am dreptul să stabilească cine doarme pe perna mea și banii nu cresc în copaci la Palatul Parlamentului. Cazarea de familie nu-i datorie pe viață, mai ales când totul încape într-un coridor și-un pat improvizat. Așa că, am rămas cu ironia și cu un pic de ciudă, dar în fond, îi iubesc pe toți chiar și când vor mai mult spațiu decât am!
