Duminică după-amiază. Casa părintească era plină de rude, aşa cum se întâmplă mereu vara. Masa aşezată în curte, roşiile aşezate pe faţa de masă cu motive populare, miros de ardei copţi şi pâine caldă. Parcă simţeam în aer copilăria mea.
De când ne-a lăsat mama, fratele meu, Lucian, a rămas să locuiască aici. Eu vin din când în când mă opresc să ajut la grădină, să stau de vorbă cu tata, să simt iar pentru câteva ore că am un loc în casa asta.
În ziua aceea am adus un cozonac, după reţeta mamei. Când am intrat în curte, câteva mătuşi au zâmbit larg:
Dorina, hai, stai lângă noi!
Am lăsat cutia cu cozonac pe masă, încercând să ascund emoţia ce mă cuprindea. Lucian stătea lângă grătar. Când m-a văzut, chipul i s-a încordat pe loc.
Nu ştiam că vii azi, mi-a spus el, cu un ton rece nu răutăcios, dar destul cât toţi să simtă schimbarea în aer.
Am trecut să-l văd pe tata, i-am răspuns liniştită.
Tata stătea pe un scaun, la umbra unei viţe-de-vie bătrâne. Ochii lui trişti s-au luminat când m-a zărit.
Dorina a venit, a mormăit încet, ca pentru el.
M-am aşezat lângă el şi am vorbit despre roşii, vreme şi grădină nimic important, dar totul atât de familiar. Doar că tăcerea apăsătoare nu a dispărut.
După câteva minute, Lucian a venit la masă.
Dorina, a spus el.
L-am privit.
Trebuie să discutăm ceva.
Toţi au tăcut, bănuiam că urmează ceva greu. L-am văzut inspirând adânc, evitând privirea rudelor.
Mai bine… să nu mai vii chiar aşa des. Casa asta e treaba mea acum, eu am grija de ea. E de datoria mea.
Ştiu… am zis încet, văzând cum vrea să continue.
Poate e timpul să nu te mai consideri de-a casei… ai viaţa ta, ai casa ta. Aici nu mai e locul tău.
Greutatea vorbelor lui a atins fiecare colţişor al curţii. O mătuşă a lăsat furculiţa jos.
Lucian, nu se face aşa, a oftat ea, dar el a ridicat palma oprind-o.
Lasă-mă să spun ce cred, a adăugat, privind numai la mine. Şi-a ţintuit ochii de-ai mei.
Nu mai e casa ta, Dorina.
Am survolat cu privirea curtea: băncile vechi, prunul de sub care alergam cândva, viţa, florile mamei…
Apoi m-am uitat la tata, şi el privea spre pământ, fără glas.
Asta crezi cu adevărat? am şoptit.
Da.
În spatele meu, cineva a murmurat:
Nu-i drept.
Lucian, însă, n-a clintit.
M-am ridicat, încet.
Bine, am rostit, fără să îmi las suferinţa să se vadă la suprafaţă.
Am mers la tata şi l-am strâns de umăr.
Vin să te văd, tot vin, i-am spus încetişor.
A dat uşor din cap, ştiind că pentru el n-o să dispar niciodată.
Am luat cutia goală de pe masă.
Cozonacul rămâne, am zis, încercând să zâmbesc. Lucian părea gata de ceartă, dar nu i-am dat ocazia. M-am uitat o dată la el.
Lucian casa nu-i a celui care ţine cheia. Dar n-a zis nimic.
Am mers spre poartă. Când am ieşit, am auzit un oftat adânc în spate. Afară era linişte, ciripeau păsările. Dar în mine ceva s-a rupt pe dinăuntru.
Uneori, cea mai mare durere vine când cineva hotărăşte că nu mai ai dreptul la locul unde ai crescut. Şi mă întreb: dacă aţi fi în locul meu, v-aţi mai întoarce în ograda asta, sau n-aţi mai trece niciodată pragul acestei porţi?
