„De unde aveți fotografia asta?” Ionuț a pălit când a văzut imaginea tatălui său dispărut fără urmă.
Când a venit acasă de la serviciu, mama lui tocmai uda florile de pe balcon. Aplecată peste ghivecele atârnate, mângâia ușor frunzele. Pe chip i se citea o liniște aparte.
„Mamă, ești ca o albină”, i-a zis Ionuț, și-a scos sacoul și a îmbrățișat-o pe după umeri. „Toată ziua numai pe picioare?”
„Ei, asta nu e muncă”, a zis ea, zâmbind și dând din mână. „Aici se odihnește sufletul. Uită-te ce înflorit e tot. Mireasma asta… parcă n-am fi pe balcon, ci în Grădina Botanică din Chișinău.”
A râs încet, cu drag, ca întotdeauna. Ionuț a tras adânc în piept mirosul de flori și, fără să vrea, și-a amintit cum, pe vremuri, când locuiau într-o garsonieră închiriată, aveau un singur ghiveci cu o mușcată ofilită pe pervaz.
Multe se schimbaseră de atunci.
Mama lui își petrecea acum mult timp la căsuța cu grădină, pe care i-o cumpărase el de aniversare. O căsuță mică, dar cu un teren uriaș, pe care putea să crească ce voia. Primăvara punea răsaduri, vara lucra în solarii, toamna făcea conserve și le închidea în borcane. Iar iarna aștepta să vină primăvara.
Dar Ionuț știa: oricât de mult ar fi zâmbit, în ochi îi stătea mereu o întristare tăcută. Una care n-avea să dispară până nu i se va împlini cea mai arzătoare dorință – să-l vadă din nou pe bărbatul pe care-l așteptase toată viața.
Tatăl lui. Într-o dimineață plecase la muncă și nu se mai întorsese. Ionuț avea cinci ani atunci. Mama lui îi povestise că în ziua aceea îi sărutase tâmpla, ca de obicei, îi făcuse cu mâna fiului și-i spusese: „Fii cuminte”. Apoi plecase, fără să știe că o face pentru totdeauna.
Au urmat reclamații la poliție, căutări care au ținut luni de zile. Rudele, vecinii, cunoscuții – toți șopteau: „Poate a fugit de-acasă”, „Poate și-a făcut altă familie”, „Sau i s-a întâmplat ceva grav”. Numai mama lui spunea mereu același lucru:
„N-ar fi plecat el așa, pur și simplu. Nu poate să se întoarcă.”
Gândul ăsta nu-i dădea pace nici acum, la mai bine de treizeci de ani. Era sigur: tatăl lui n-ar fi părăsit-o niciodată. Niciodată.
După liceu, Ionuț s-a înscris la inginerie, deși în taină visa la jurnalism. Dar știa că trebuie să se pună cât mai repede pe picioarele lui. Mama lui lucra îngrijitoare la spital, făcea ture de noapte, nu se plângea niciodată. Chiar și când o ardeau picioarele de la atâta stat în picioare și avea ochii roșii, zicea doar:
„E bine, băiete. Se rezolvă. Tu concentrează-te pe facultate.”
Așa a și făcut. Numai că noaptea cotrobăia prin bazele de date cu persoane dispărute, verifica documente vechi, scria pe forumuri. Speranța nu murea; dimpotrivă, se întărea, ajunsese o parte din el. A devenit îndârjit. A crescut cu gândul că el trebuia să fie lângă mama lui acolo unde tatăl lipsise.
Când a primit prima slujbă bine plătită, a plătit toate datoriile, a deschis un cont de economii și, în cele din urmă, i-a cumpărat mamei căsuța cu grădină. Apoi i-a zis:
„Gata, mamă, acuma poți și tu să te odihnești.”
Atunci a plâns, fără să-și mai ascundă lacrimile. El doar a îmbrățișat-o și i-a șoptit:
„Ai meritat de o mie de ori. Îți mulțumesc pentru toate.”
Ionuț visa, la rândul lui, la o familie. La o casă în care să miroasă a pâine caldă și a ciorbă. În care duminica să se strângă cei dragi, iar râsul copiilor să răsune prin toată casa. Până atunci, însă, a muncit în continuare. A strâns, a adunat bani, leu cu leu, ca să-și facă la un moment dat propria afacere. Avea mâini îndemânatice și de mic îi plăcuse să facă una, alta.
Dar adânc în suflet îi ardea o singură dorință: să-și găsească tatăl. Își dorea ca într-o zi omul acela să intre în viața lor și să spună:
„Iertați-mă. N-am putut să mă întorc mai devreme.”
El și mama l-ar fi înțeles, l-ar fi iertat, iar toți trei s-ar fi îmbrățișat. Atunci, în sfârșit, totul ar fi fost așa cum trebuia să fie.
Uneori, când se gândea la tatăl lui, Ionuț îi auzea și acum glasul. Simțea cum îl ridica în brațe și-i spunea: „Hai, micule erou, zburăm?” – apoi îl prindea din nou, râzând.
În noaptea aia a visat iar la el. De data asta, tatăl lui stătea pe malul râului, într-un palton vechi, și îl chema. Fața îi era încețoșată, de parcă îl vedea prin ceață, dar ochii, gri, adânci, cunoscuți, erau aceiași.
Ionuț avea o slujbă stabilă, dar numai din leafă nu te îmbogățești, mai ales când ai planurile tale. Așa că seara mai lucra și pe lângă: repara calculatoare, monta sisteme de casă inteligentă. Într-o seară reușea două, uneori chiar trei comenzi: aici o imprimantă, dincolo o conexiune căzută, actualizări de programe – se pricepea. Îl plăceau mai ales oamenii în vârstă: era politicos, răbdător, deloc insistent. Explica pe înțelesul tuturor și nu băga pe gât servicii de care nimeni n-avea nevoie.
În ziua aceea a primit o comandă printr-o cunoștință: o familie înstărită, dintr-un cartier rezidențial închis, la marginea Chișinăului, cu pază și acces doar pe baza buletinului. Căutau pe cineva care să le monteze rețeaua din casă.
„Vă rog să ajungeți după ora șase. Doamna casei va fi acolo și vă va îndruma”, așa i s-a zis.
Ionuț a ajuns la timp. După controlul de la poartă, a oprit în fața unei case mari, cu coloane albe și ferestre panoramice. Ușa i-a deschis-o Raluca, o tânără de vreo douăzeci și cinci de ani, zveltă, delicată, într-o rochie elegantă.
„Sunteți tehnicianul? Poftiți, intrați. Aparatele sunt în biroul tatei. E în delegație, dar a vrut ca totul să fie gata azi”, a zis ea cu un zâmbet blând.
Ionuț a urmat-o printr-un hol lung. În aer plutea un parfum scump, iar totul părea steril, aproape clinic. În sufragerie era un pian cu coadă, iar pe pereți atârnau tablouri, biblioteci și fotografii înrămate. Biroul era mobilat sobru: lemn întunecat, lampă verde pe masă, monitor mare și scaun de piele.
Ionuț a dat din cap, a scos uneltele și a început. Totul mergea normal, până când privirea i s-a oprit pe o fotografie de pe perete.
Un cuplu tânăr. O femeie în rochie albă, cu flori în păr. Lângă ea, un bărbat în costum gri, zâmbind. Timpul îi marcase trăsăturile, dar înăuntru Ionuț a auzit un glas, clar: Ăsta e. Tata.
S-a ridicat, s-a apropiat, s-a uitat lung. Ochi gri, aceiași pomeți, aceeași gropiță la zâmbet. Inconfundabil.
„Scuzați-mă… cine e în fotografia asta?”
Tânăra s-a uitat la el, mirată.
„Tata. Îl cunoașteți?”
Ionuț nu știa ce să răspundă. Se holba la poză ca la o nălucă. Inima îi bătea atât de tare, încât sigur îl auzea. Până la urmă, cu greu, a rostit:
„Cred că… poate. Ați putea…”
N-a mai zis nimic. A dat doar din cap, s-a întors și a părăsit pentru totdeauna casa aceea, cu gândul că unele povești din trecut e mai bine să le lași în pace.
