— De unde aveți fotografia asta? Ion a pălit când a văzut chipul tatălui său dispărut fără urmă…
Când a venit acasă de la serviciu, mama lui tocmai uda florile de pe balcon. Aplecată peste ghivecele agățate, mângâia frunzele cu grijă. Fața ei radia o liniște aparte.
„Mamă, ești ca o albină”, a spus Ion, lăsând sacoul jos și cuprinzând-o pe umeri. „Ai stat toată ziua pe picioare?”
„A, asta nu e muncă”, a făcut ea un semn cu mâna, zâmbind. „Aici îți odihnești sufletul. Uită-te doar cât de frumos înflorește totul. Mireasma – parcă nu stăm pe balcon, ci în Grădina Botanică din Chișinău.”
A râs încet, din inimă, ca întotdeauna. Ion a tras aer adânc în piept, cu mireasma florilor, și și-a amintit fără să vrea de vremea când stăteau într-o garsonieră și aveau un singur ghiveci cu o mușcată veștejită pe pervaz.
Multe s-au schimbat de atunci.
Mama lui își petrecea acum mult timp în căsuța de la țară, pe care i-o dăruise el cu ocazia aniversării ei. O căsuță mică, dar cu o grădină imensă, în care putea să cultive ce voia. Primăvara pregătea răsaduri, vara lucra în sere, toamna punea recolta în borcane. Iar iarna aștepta ca primăvara să vină cât mai repede.
Dar Ion știa: oricât de mult ar fi zâmbit, în ochii ei rămânea mereu o durere tăcută. Una care n-o să dispară până nu i se va împlini cea mai arzătoare dorință – să-l vadă din nou pe bărbatul pe care-l așteptase toată viața.
Tatăl lui. Într-o dimineață plecase la serviciu și nu se mai întorsese. Ion avea cinci ani. Mama povestea că în ziua aceea, ca de obicei, o sărutase pe tâmplă, îi făcuse cu mâna fiului său și îi spusese: „Fii cuminte.” Apoi plecase, fără să știe că pleacă pentru totdeauna.
Au urmat sesizări la poliție, luni întregi de căutări. Rudele, vecinii, cunoscuții – toți șopteau: „Poate a fugit de acasă”, „Poate și-a făcut o altă familie”, „Sau s-a întâmplat ceva grav.” Doar mama lui spunea mereu același lucru:
„El n-ar fi plecat așa, pur și simplu. Nu poate să se întoarcă.”
Gândul acesta nu-i dădea pace lui Ion nici acum, la mai bine de treizeci de ani. Era sigur: tatăl lui n-ar fi părăsit-o niciodată. Niciodată.
După școală, Ion s-a înscris la inginerie, deși în secret visa la jurnalism. Dar știa că trebuie să se pună repede pe picioarele lui. Mama lui lucra ca infirmieră la spital, făcea ture de noapte, nu se plângea niciodată. Chiar și când o ardeau picioarele de atâta stat și avea ochii roșii, spunea doar:
„E totul bine, băiete. O să fie bine. Concentrează-te pe studii.”
Și a făcut asta. Dar noaptea verifica bazele de date online cu persoane dispărute, verifica acte vechi, scria pe forumuri. Speranța nu murea – dimpotrivă, devenea tot mai puternică, făcea parte din el. A devenit perseverent. A crescut cu convingerea că el trebuie să fie lângă mama lui acolo unde tatăl lui lipsea.
Când și-a găsit primul loc de muncă bine plătit, a plătit toate datoriile, a deschis un cont de economii și, în cele din urmă, a cumpărat căsuța de la țară. Apoi i-a spus:
„Gata, mamă, acum poți să te odihnești.”
Ea a plâns atunci, fără să-și ascundă lacrimile. El doar a îmbrățișat-o și i-a șoptit:
„Meriți de o mie de ori. Mulțumesc pentru tot.”
Ion însuși visa acum la o familie. La o casă în care să miroasă a pâine proaspătă și a ciorbă. În care duminica să se adune cei dragi și râsul copiilor să răsune prin încăperi. Dar până atunci muncea în continuare. Economisea, strângea capital ca să-și deschidă într-o zi propria afacere. Avea mâini iscusite și dintotdeauna îi plăcuse să facă tot felul de lucruri.
Dar adânc în inima lui ardea o singură dorință: să-și găsească tatăl. Voia ca bărbatul acela să intre într-o zi în viața lor și să spună: „Scuzați-mă. N-am putut să vin mai devreme.” Și ei l-ar fi înțeles, l-ar fi iertat, s-ar fi îmbrățișat toți trei. Atunci, în sfârșit, totul ar fi fost așa cum trebuia să fie.
Uneori, când se gândea la tatăl lui, Ion îi auzea încă vocea. Simțea cum îl ridica în brațe și spunea: „Ei, eroul meu mic, zburăm?” – înainte de a-l prinde din nou, râzând.
În noaptea aceea a visat din nou la el. De data asta, tatăl lui stătea pe malul râului, într-un palton vechi, și îl chema. Fața îi era neclară, ca și cum l-ar fi privit prin ceață – dar ochii, cenușii, adânci, familiari, erau aceiași.
Ion avea un loc de muncă stabil, dar „numai din salariu nu te îmbogățești”, mai ales când ai planuri proprii. Așa că seara mai lucra în plus – repara calculatoare, monta sisteme smart home. Într-o seară reușea adesea două, uneori chiar trei intervenții: probleme cu imprimanta aici, internet căzut dincolo, actualizări de software – se pricepea. Bătrânii îl plăceau în mod special: politicos, răbdător, niciodată insistent. Explica pe înțelesul tuturor și nu impunea servicii inutile.
În ziua aceea a primit o comandă de la o cunoștință: o familie înstărită – un cartier rezidențial închis la marginea orașului, pază, acces doar cu buletinul. Căutau pe cineva care să le monteze rețeaua de acasă.
„Vă rog să veniți după șase. Doamna casei va fi acolo și vă va conduce”, i s-a spus.
Ion a ajuns exact la timp. După controlul de la poartă, a oprit în fața unei case mari, cu coloane albe și ferestre panoramice. Ușa i-a deschis-o o tânără, pe la douăzeci și cinci de ani, subțirică, delicată, într-o rochie elegantă.
„Sunteți tehnicianul? Vă rog, intrați. Echipamentele sunt în biroul tatălui meu. E într-o delegație, dar a vrut ca totul să fie gata astăzi”, a spus ea cu un zâmbet blând.
Ion a urmat-o printr-un hol lung. Aerul mirosea a parfum scump, totul părea steril, aproape clinic. În sufragerie era un pian cu coadă, pe pereți atârnau tablouri, rafturi cu cărți, fotografii în rame. Biroul era mobilat sobru: lemn închis la culoare, o lampă verde de birou, un monitor mare și un fotoliu de birou din piele.
Ion a dat din cap, și-a scos uneltele și a început. Totul decurgea normal – până când privirea i-a căzut pe o fotografie de pe perete. Un cuplu tânăr. O femeie în rochie albă, cu flori în păr. Lângă ea – un bărbat în costum gri, zâmbind. Timpul îi brăzdase trăsăturile, dar înlăuntru Ion a auzit un glas, răspicat: *El e. Tatăl meu.*
S-a ridicat, a făcut un pas mai aproape, a privit lung. Ochi cenușii, aceiași pometi, aceeași gropiță când zâmbea. Inconfundabil.
„Scuzați… cine e în fotografia asta?”, a întrebat el ezitând.
Tânăra l-a privit mirată.
„Tatăl meu. Îl cunoașteți?”
Ion nu știa ce să spună. Privea fotografia de parcă ar fi văzut o fantomă. Inima îi bătea atât de tare, încât sigur putea să-i audă bătăile. În cele din urmă, scoase cu greu:
„Cred… poate. Ați putea…”
A încuviințat doar din cap, s-a întors și a părăsit casa pentru totdeauna, știind că unele lucruri din trecut sunt mai bine lăsate în pace.
