Fifi
Ai văzut cum s-a aranjat! Oamenii normali, ca lumea, dimineața merg la muncă, iar fata asta?! Unde se duce ea prin noroaiele astea cu pantalonii albi?!
Dar ea nu merge pe jos! Numai cu mașina ei! Parcă-i autobuz, nu mașină!
Mulțumește-te că-i îmbrăcată! Ai văzut ce are la gât?
Nu. Ce are?
Tatuaj! Asta-i! Cine face așa ceva?! Parcă-i trecută prin pușcărie, pe bune! Tânără încă, dar toată desenată! Ce-ar zice mama ei dacă ar vedea?! Eh, dacă ar fi cineva să o supravegheze o biată suflet pierdută…
Banca de la scara blocului e încinse discuții, toate uitându-se lung după Iulia.
Ce să nu stai la povești, dacă sacoșele de cumpărături sunt deja la picioare, iar acasă nu te așteaptă decât rutina? Să mai răsufli nițel, că tot una și aceeași… Copii mari ori mici, gătit, curățenie… Și nicio bucurie în afară de rare sărbători, că de unde să o smulgi, bucuria asta? Oamenii simpli nu o prea găsesc. Mereu cu griji despre cum să crească copiii, să-i ajute dacă nu se descurcă. Să aducă ceva nepoților, să le mângâie coronițele calde. Doar în ei e un pic de fericire… cei mici… Și nici măcar la toți. Uite, la Grigoreanca, copiii i-au zis clar să nu se mai aștepte la nepoți, că nu se mai poartă. Azi-i la modă să umbli prin străinătate, Doamne iartă-mă, și să nu-ți pese de nimic. Cum le iese asta?! O fi și ea ca Iulia asta, fata Natasăi.
Și era fată bună, totuși! Mergea la liceu, învăța bine, saluta cu respect. Acu, de când nu mai are mama, s-a lăsat cu totul de capul ei. Numai pe drumuri, toată ziua. Nu muncește. Dacă măcar s-ar ține de carte, dar nici asta! Fata Ivanesei zicea că Iulia a apucat-o rău! Face tatuaje! Cică are salonul ei. Și-acum, spune-mi și mie, e de conceput așa ceva?
Când, acum câțiva ani, a apărut tată-său, lumea zicea că poate o aduce pe drumul cel bun. O învață ce-i viața. Ce s-a ales? I-a luat mașina asta uriașă, cât jumătate de curte, și a plecat, lăsând-o de izbeliște. Și-e tot copilă! Abia a făcut douăzeci de ani. Cum să lași o fată ca asta singură?! Dacă aduce în casă pe cine nu trebuie? Și apoi? Rămâne fără apartamentul mamei, fără mașina aia blestemată de nu-ți lasă loc de parcare.
A! Pleacă! Unde-o mai duce drumul?! Nici nu se uită în urmă! O fifi, nu alta! În pantaloni albi…
Iuliei nici că-i pasă de gura vecinelor și bârfele lor. Are destule pe cap. Și azi e plină ziua cu de toate. Tare ar vrea să le aibă pe toate la timp! Mama îi repeta mereu că nu știe să-și organizeze bine timpul, dar trebuie să învețe.
Iulia, de asta depinde mult! Unii se zbat toată ziua și nu reușesc nimic. Se plâng, invidiază alții. Secretul, să știi, nu-i greu: cine își respectă timpul, reușește!
Și cum să-l respect, mamă?
Să nu-l irosești. Decide ce-i mai important pentru tine și ocupă-te de-asta cât crezi că trebuie. Lasă ceva și pentru odihnă ori distracție. Și asta contează. N-ai cum numai la treburi să stai o să clachezi, și nu-i bine la nimeni așa. Fii atentă cu viața ta, hai?
Iulia ținea minte sfaturile mamei, dar să le urmeze asta era altceva. Avea chiar și agendă, dar nici aia nu ajuta mereu. Toate-s presante, toate urgente. Azi are trei cursuri, dar ajunge la unul, două cliente programate la salon chiar azi, apoi trebuie să treacă și pe la Cătălina. Unde e Cătălina, apare și Alexandra. Și asta nu-i treabă de cinci minute. Apoi, la Adrian, ca să-l ajute să-și facă bagajele… Și să discute cu noii clienți, că săptămâna viitoare deja pleacă, dar nici măcar nu-i știe pe nume! Să le prindă pe toate…
Coloana de mașini în care e prinsă Iulia avansează încet, și apasă ușor pe accelerație. Mașina răspunde lin, parcă spunându-i: Nu te stresa, ne descurcăm! Pentru asta ți-a lăsat-o tata, să-ți salveze timp.
Iulia atinge cu drag volanul.
Mulțumesc, tată!
Dacă-i spunea cineva acum doi ani că va ajunge să-i mulțumească tatei, râdea în față. L-a urât aproape cât se știe.
Nu, mama nu i-a zis niciodată nimic rău despre el. Dimpotrivă, îi povestea că e deștept, iar Iulia îi seamănă.
Totuși, Iulia nu înțelegea cum un om așa deștept și-a abandonat copilul și nu a dat niciun semn de viață.
Ani buni, s-a perpelit, crescând cu o mânie care îi întuneca sufletul.
La grădiniță, la serbare, Iulia stătea singură, uitându-se la fetele ce dansau cu tații lor. Nu plângea, doar privea impasibilă.
La școală, când o necăjeau, strângea dinții invidia cele care puteau, la orice, să spună: Îi zic tatei!.
Înainte de bac, s-a certat rău cu cea mai bună prietenă, Ancuța, când discuția despre facultate a ajuns la bani.
Tata a zis că aleg orice facultate vreau. Plătește el dacă nu intru la buget. Și dacă totuși reușesc, îmi ia mașină.
Iulia era prietenă cu Ancuța de la trei ani. Abia atunci a înțeles că prietenia lor s-a terminat.
Nu era gelozie. Nu. Era altceva. O durere adâncă. Ancuța știa tot despre Iulia, inclusiv cât dorea Iulia să aibă și ea un tată prezent… Și parcă îi tot dădea cu sare pe rană.
Dar, altfel, Iulia nu invidia pe nimeni. Pentru ce? Cu mama o duceau bine. Mergeau în vacanță, nu le lipseau haine moderne sau un telefon bun primit la șaisprezece ani de la mama.
Dar acel telefon nu a fost cel mai de preț cadou în acea zi. Iulia învârtea și cutia aceea superbă, când la ușă apare omul pe care și-ar fi dorit să-l vadă măcar o dată.
A urmat un scandal de pomină… A țipat, a plâns, nu o asculta pe mama, care încerca să o liniștească. Îi respingea mâinile și striga cu ciudă:
Tu ești trădătoare! De ce l-ai adus?! Nu vreau să-l văd!
De unde să știe Iulia, că mama avea deja diagnostic groaznic și că urmează clipele după care viața lor avea să stea puțin în vârful unui deal întunecat, apoi să se prăbușească… Rădăcinile solide ale lumii lor se scufundau într-o mlaștină roz, ca pelteaua de zmeură pe care Iulia nu o plăcea niciodată. Și această substanță stranie va înghiți rapid tot viitorul lor, până nu rămâne decât deznădejde… Și mama va lua mâna Iuliei și-i va cere să asculte.
Eu sunt de vină, Iulia! Pentru ruptura cu tatăl tău, pentru că nu i-am dat voie să vorbească cu tine… Eu! Să mă învinuiești pe mine!
De ce? degetele mamei, reci, apăsau tare pe palma Iuliei, care presimțea că, în sfârșit, află de ce a stat atâția ani în colț, visând la un tată absent.
Am fost rănită…
De ce, mamă? De ce să iei tatăl de la copilul tău…
Îți zic totul. Dar ascultă-mă. Nu mă întrerupe…
Și, astfel, Iulia află…
Află despre căsătoria părinților, tineri și nepricepuți de viață. Mama o purta în pântece, suferind reproșurile a două familii, niciuna nu voia acel copil. Doi tineri, dați vina unul pe altul. Tatăl n-a mai făcut carieră pentru că a trebuit să muncească pentru familie. Mama, în concediu de maternitate, niciodată nu s-a întors la facultate după naștere. Un motiv nou de ceartă. Pretenții de ambele părți, cu totul accentuat când s-a născut fată, nu băiat și-așa mamă-sa a ajuns la mătușă, cu tot cu copil, iar tatăl a rămas în urmă, fără să știe că nu-și va mai vedea copilul.
Te-a căutat. A scris, a sunat… Dar i-am zis că nu ești fiica lui…
Doamne, mamă! De ce?!
Atâta mi s-a băgat în cap, că am cedat. Așa vor ei, așa fie!
Cine, mamă?
Toți… Iartă-mă, Iulia… Nu mai pot… Acum știu că a fost o greșeală… Pe atunci, credeam că fac bine, că te apăr… Acum văd altfel.
Iulia și-a tras mâna și a lovit cu pumnul pervazul ferestrei. Singurul ghiveci cu cactusul primit de la Ancuța s-a dezechilibrat, pământul împrăștiindu-se pe alb. Fiecare firicel parcă era un cuvânt al mamei… Mizerie, trebuie curățenie, și nu-i așa ușor să speli urma. Trebuie să insiști, să freci bine…
A adus cârpa și a șters totul. Apoi s-a așezat lângă patul mamei, ca în copilărie, cu ochii uscați, și a poruncit:
Spune-mi totul. Nu mă mai minți, da?
N-o să te mai mint…
Așa a aflat Iulia cum au stat cu adevărat lucrurile. Nici acum nu știe dacă a iertat-o pe mama pe deplin. Probabil… Dar nu e sigură.
Ce știe cert îi mulțumește că i-a spus adevărul. Poate nu tot… Sensul cu adevărat important al poveștii a rămas în tăcerea din dormitor, în mâinile tatălui ce ținea mâinile subțiri ale mamei când nu-și făceau efect calmantele, în lacrimile rare pe care Iulia le vedea, deși el încerca să se ascundă.
Ce și-au spus acolo, între ei, Iulia nu l-a întrebat niciodată pe tata. N-a vrut să răscolească.
Oricum, aveau alte griji. Trebuia să învețe să trăiască împreună, că tata a zis clar că nu o lasă la mătușă.
Plec, de-ndată ce faci optsprezece ani. Până atunci, rămân, dar am să stau mai retras.
Nu! Ai lipsit destul. Vreau să te văd! Tata…
Natalia, mama ei, deși doctorii nu-i dădeau decât câteva luni, a trăit aproape doi ani. Au fost anii cei mai grei, dar și, oricât de amar ar suna, și cei mai frumoși din viața Iuliei. O durea groaznic că timpul nu le-a dat mai mult…
Atunci a început să deseneze.
Cum de nu a făcut-o mai devreme? Nici ea nu știa. Mazgălea mereu câte ceva în albume sau pe caiete, dar nu credea că va face mai mult.
Uite, chiar nu-i rău!
Tatăl, când i-a văzut operele, s-a minunat.
Stai să vezi ceva!
Și Iulia a rămas fără grai: pe spatele tatălui era un tatuaj colorat, atât de frumos încât desenele ei păreau desene de cretă, stropite pe pereți.
Un prieten mi l-a făcut. Vrei să vorbesc cu el? Să vadă cum desenezi? Poate te ia ucenică.
Vreau!
Nici vecinele nu au observat când Iulia a dispărut. Aproape un an a stat cu tata la București, învățând meseria. Apoi a decis să revină acasă.
Acasă vreau, tată…
Surprinzător, tata a înțeles-o. Nu a încercat să o oprească. I-a zis doar să stea câteva săptămâni, a plecat undeva și, când a revenit, a ajutat-o la bagaje și, punând cheile mașinii pe masa din bucătărie, i-a spus:
E pentru tine, fata tatei. Și uite aici.
A pus o mapă cu acte lângă chei. Iulia s-a uitat lung:
Ce-i asta?
Salonul tău. Am vândut apartamentul meu și ți-am cumpărat un spațiu în centru. E mic, dar să zicem că nu-ți trebuie imens, nu? L-am aranjat cu ajutorul lui Alex, profesorul tău. Echipamentul vine curând. Muncește, fata mea! Și învață! Meserie ai, dar diploma e altceva. Să nu te rezumi la liceu. Ai înțeles?
Iulia asculta și nu-i venea să creadă. Când totul era gata și și-a privit prima lucrare în salonul ei, lăudată de vecinul Costel, biker de weekend, nu putea pricepe că viața, încet, intră pe făgaș.
Tatăl a ajutat-o cu amenajările, a vegheat la renovare și a pus reclame bune la salon, apoi s-a pregătit să plece.
Și tu?
La părinți, Iulia. E mai complicat acolo, am nevoie să fiu acolo. Dar știi, da?
Știu… Tu ești cu mine… Dar, tată! Nu pleca…
Știu, puiule, dar trebuie…
L-a condus, apoi s-a adâncit Iulia în muncă și facultate. Clienții nu lipseau, a trebuit să angajeze două ajutoare ca să poată cuprinde tot.
Chiar în această perioadă plină, a cunoscut-o pe Cătălina.
O femeie tânără, bine îmbrăcată, a intrat spre seară în salon, când Iulia privea cu nerăbdare ceasul, așteptând un client întârziat.
Scuzați… Pot să vorbesc cu artista?
Iulia s-a desprins de laptopul cu cursuri și a dat din cap:
Sigur, eu sunt.
Fată, hai lăsați glumele. Chemă pe cineva mare.
Abia atunci a privit-o mai atent.
Femeia nu arăta așa de bine cum părea la început: hainele scumpe, tunsă la modă, dar fără machiaj, cu cearcăne sub ochi, unghii scurte, nearanjate, și o tristețe imensă în privire… Acea tristețe îi era cunoscută Iuliei, așa că s-a ridicat, a luat un album din raft și i l-a întins.
Uite, astea-s lucrările mele. Spune exact ce vrei să faci.
Un nume… Aici…
Femeia și-a suflecat mâneca și a întors brațul cu palma în sus.
Pe mână… Să-l văd mereu…
Atât a mai putut. Iulia, văzând-o că-și mușcă buza, a mers și a încuiat ușa fix când la salon oprea clientul întârziat.
Luați loc! a zis trăgând jaluzelele. Se rezolvă…
O să doară? Știu…
Femeia s-a așezat în fotoliu, spunând un ultim cuvânt:
Alexandra…
Iulia n-a întrebat nimic. A aflat despre Alexandra abia după două zile, când s-au întâlnit la spitalul județean, unde venise să-și viziteze mătușa.
Dumneavoastră?
Eu. Mulțumesc…
Pentru ce? Îmi place. E frumos.
Da, foarte… Și Alexandrei i-a plăcut…
El…
Ea. E fata mea.
Femeia i-a întins mâna:
Cătălina.
Iulia.
Vrei să-ți prezint Alexandra?
Iulia n-a ezitat o clipă, fără să știe că în acea zi viața i se va schimba.
Vreau!
O fetiță mică, cu ochelari groși, cu un ochi acoperit de leucoplast, a cucerit-o imediat. Fără rușine, i-a prins mâna Iuliei și a tras-o după ea:
Ai nuci? Sau semințe? Nimic, nimic?! Cu ce hrănești veverițele?
Ce veverițe?
Vezi tu! Cu coadă! Sunt o grămadă în parc! Cu mama le căutăm mereu și le dau atâtea nuci, de-or să cadă grase de pe ramuri, zice mama!
Nu cad. Se joacă tot timpul, nu se îngrașă.
Da?! Uau, tu știi multe!
Nu prea…
De ce?
Învăț încă…
Aha. Am uitat ceva!
Fetița îi dădu mânuța și se prezintă:
Alexandra Cătălina Stan.
Frumos… Iulia strânse cu grijă mânuța, să nu rănească plasturele. Iulia Maria Ionescu.
Acum suntem cunoscute!
Râsul Alexandrei a umplut parcul de lângă spital și Iulia a văzut cum pentru o clipă s-a înseninat fața Cătălinei.
La următoarea întâlnire, Iulia a venit cu buzunarele pline de nuci…
Cătălina i-a povestit Iuliei despre tratamentul Alexandrei treptat. Deveniseră apropiate, pășind cu grijă pe gheața subțire a unei prietenii fragile.
Se mai poate face ceva?
Da. Nu mai e deznădejde cum a fost. Cătălina își încălzea mâinile la o cană de ceai la cafeneaua salonului. Când am venit la tine seara aia, mi s-a spus că șansele sunt aproape zero.
Am înțeles…
Apoi a venit un chirurg nou. Adrian Matei… Și mi-a zis că încă nu-i totul pierdut…
Atunci de ce plângi, Cătălina? E bine!
Ieri a fost operată. Acum e la reanimare… Eu am stat afară, m-au trimis acasă, să revin mâine… Mi-e frică, Iulia… Atât de frică… N-am cui să spun asta…
Ești singură? Tatăl fetei?
A plecat înainte să se nască ea. Nici eu nu-s vreo sfântă, Iulia. Am făcut-o pe Alexandra pentru mine, am ales pe cineva potrivit să fie tată, dar nu l-am iubit… Și el știa, aflase când eram gravidă. De-atunci nu a mai fost în viața noastră… Înțelegi?
Nu prea, dar nu contează. Ce-a fost, a trecut. Important e Alexandra…
Da, ea e…
Să nu cumva să cedezi! Ai datoria să trăiești pentru ea, ai înțeles?! Numele fetei tale nu o să rămână doar pe piele, scris de mine!
Nu țipa… înțeleg…
Atunci nu mai plânge! Nu te ajută cu nimic. Fă ce trebuie să faci!
Cătălina plângea ca un copil, Iulia a simțit că acesta e momentul decisiv. Au petrecut noaptea împreună la salon au vorbit, au tăcut, au râs și au plâns. Dimineața, Iulia a pus-o pe Cătălina în mașină și a dus-o la spital.
Vin cu tine.
Ai timp?
Cătălina, ești caraghioasă… Iulia a scotocit în ghiozdan, i-a dat pieptenele. Aranjează-te, să nu sperii copilul!
Alexandra s-a făcut bine. Mâinile lui Adrian, pe care-l striga deja pe nume, au făcut minuni.
Când o să văd veverițele? Alexandra, tristă pe patul de spital, sta morocănoasă.
Curând! Ne externăm, mergem la București cu Iulia. Acolo-s parcuri pline!
De ce?
De ce mergem?
Pentru tratament, iubita mea. Operația a mers, dar trebuie să învețe ochii să vadă cum trebuie. Și cel mai bine se face la București. Alex, prietenul Iuliei, a aranjat totul pentru recuperare.
Pentru ce? Nu pune, că întreb eu pe Iulia!
Pe Alexandra nu o mai interesa ce-i zice mama. Acel cuvânt ciudat de recuperare însemna doar altceva: v-a merge cu Iulia cu mașina cea mare, și va fi vesel, oricum ar fi mai vesel decât saloanele fade și copacii plânși sub ploaie fără veverițe.
Mamă!
Da?
Adrian vine cu noi?
Nu. Are mult de lucru! Și, Alexandra, nu-i frumos să i te adresezi cu Adrian unui adult!
Ba pot!
De ce?
Fiindcă o place pe Iulia mea! Alexandra râde, iar Cătălina o privește uluită.
Guralivă! Cum ți-a dat prin cap?!
Nu-i așa? Mamă, nu vezi?! Și Iulia e la fel! Îi spun, dar nu mă crede! Alexandra dă din cap ca un om mare.
E greu să nu observi sentimentul dintre Adrian și Iulia, dar niciunul nu recunoaște, nici față de sine. Se poartă distant, de parcă ar vorbi despre vreme, apoi fiecare o ia pe drum.
Au vorbit și după ce Cătălina cu fiica au plecat la recuperare la București. Iulia, trimițându-le pe drum, și-a dat seama că poate ajuta și alți copii. Alex i-a susținut ideea, și curând Adrian acompania tot mai des copii la mașina Iuliei ce devenise un adevărat mini-autocar.
Ești ok? E bine și pentru mama? Destul! Pornim!
Aproape nimeni nu alege trenul, așa că mașina Iuliei devine casă pe roți, cu de toate: de la șervețele umede la tabletă pentru desene animate.
Adrian, fascinat, nici nu îndrăznește să o întrebe de ce face asta. Și nici Iulia nu deschide discuția. Nimeni nu face primul pas.
Poate nu l-ar face niciodată, dacă nu ar fi Alexandra, care, după recuperare, și-a convins mama să meargă la spital iar.
De ce, Alexandra?
Trebuie să-i spun ceva lui Adrian.
Ce anume?!
Mămico, chiar nu pricepi? O să-i spun!
Mie?
Ție după!
Adrian ia foarte în serios dorința Alexandrei:
Bine. Hai la o vorbă.
Cătălina privește cum gesticulează fiica ei, iar răspunsul e simplu:
De ce nu-i spui?
Cui, Alexandra?
Iuliei, că îți place de ea.
E complicat…
Ce are complicat? Voi, adulții, sunteți greu de cap! Și ea te place!
Am observat.
Atunci, de ce nu zici?
Alexandra, nu înțelegi… N-am nimic, nici casă, nici bani. Stau cu chirie lângă spital și durează până o să-mi permit o locuință adevărată. Iulia… la ea merge totul. Am văzut și la ce mașină merge.
Și?
Un bărbat trebuie să poată da ceva fetei lui, nu-i așa?
Dar, nu ajunge să iubești? Alexandra îl privește curioasă. Nu e destul?
Uneori, nu destul…
Alexandra nu mai vrea să continue. Îl trage de mânecă pe Adrian, îi șoptește ceva ce îl face să râdă și să-i arate cu degetul Să nu faci năzdrăvănii!
Cum altfel să-ți spun?! Hai, eu plec!
Trăgând-o de mână pe Cătălina:
Hai acasă!
Unde?
La Iulia!
Alexandra! Ea lucrează!
Nu contează! O să se bucure să mă vadă!
Cătălina nu avea altă cale decât să râdă și să cheme taxi.
Iulia a avut și ea discuția ei cu Alexandra. Și rezultatul nu a întârziat.
Seara, făcând ordine în salon, Iulia era hotărâtă. Dacă fetița asta mică a văzut ce ascundea ea însăși, poate e momentul să nu mai piardă timp.
Nu l-a observat din prima pe Adrian. Silueta lui, înaltă, familiară, s-a apropiat de ea din întuneric, și un simplu Bună! a sunat ca o melodie.
După câteva luni, banca de la Iulia la bloc iar fierbea:
Și-a găsit băiat! Cine-o fi?! Nu se știe nimic! A venit cu bagaje, dar cine știe!? Fata singură! Poate o înșală!
Pare de treabă!
Lasă, Grigoreanco, că-s toți de treabă până îi vezi cu ce se ocupă! Ai tăi nu-s floricele!
Să-i spunem tatălui Iuliei! S-o rezolve el!
Dar e aici!
Cum?! Când a venit?
L-am văzut zilele trecute. O să se întâmple ceva, vă spun!
Ce?
Vedem noi!
Și au văzut.
Au văzut-o pe Iulia în alb, în acea rochie de vis, care a arătat tuturor tatuajul de pe spate, încât și Grigoreanca a rămas fără cuvinte.
L-au văzut pe Adrian, mirele care își conducea mireasa, făcându-i semn cu degetul Alexandrei, care râdea că tocmai a vândut-o pe Iulia și era tare mândră.
Au văzut-o pe Cătălina, care plângea neîncetat, retușând voalul miresei și mormăind la întrebările celor din jur.
Lasă-mă să plâng de fericire, da? Sunt lacrimi bune…
Și oameni stranii coborâți cu flori, care o îmbrățișau pe Iulia ca pe cineva foarte drag.
Și nimeni n-a înțeles cine erau acei oameni.
Nici de ce, la plecare, Iulia își ridică rochia și își trânti pantofii cu toc, cerând teniși, că în sandalele de mireasă n-ai cum să conduci.
Nici de ce Adrian și-a luat mireasa în brațe, a pus-o în mașină și i-a legat șireturile, pantofi scoși de strângătoarea Cătălina din portbagaj.
Totul altfel la fifi! bombănea banca privind mașinile plecând.
Normal! Fifi, nu alta!
