Fostul meu s-a întors cu o invitație la cină Iar eu m-am dus, ca să-i arăt ce femeie a pierdut de fapt.
Când fostul îți scrie după ani, nu e ca-n filme.
Nu are farmecul acela fragil, nici măcar nostalgie.
Nu e destin.
Mai întâi vine o liniște adâncă, ca atunci când visezi că plutești deasupra Chișinăului într-o după-amiază nedefinită. O stare ciudată, ca un gol de papanași fără umplutură, undeva în stomac. Apoi apare o frază stinsă în minte:
De ce tocmai acum?
Mesajul a venit într-o miercuri obișnuită, fix când toată agitația se domolise și-mi turnam un ceai de tei. Ora la care blocul devine molcom, iar orașul nu-ți mai cere nimic. Telefonul a vibrat silențios pe masa din bucătăria mea din Iași. Numele lui a apărut ca o fantomă deasupra ecranului: Doru Rotaru.
Nu-l mai văzusem așa de patru ani.
La început, doar am privit mesajul. Nu de uimire, ci de o curiozitate domoală, specifică celor care au trăit o rană și nu îi mai doare la fel.
Salut. Știu că e ciudat. Dar ai vrea să-mi acorzi o oră? Aș vrea să te văd.
Fără inimioare.
Fără mi-e dor de tine.
Fără dramolete. Doar o invitație, ca și cum omul avea tot dreptul la ea.
Am gustat din ceai.
Am zâmbit, dar nu de bucurie.
Ci pentru că mi-am amintit de mine, pe vremea când aș fi început să tremur, să mă întreb dacă nu e vreun semn de la universul moldovenesc.
Dar acum nu mă întrebam nimic.
Acum puteam alege.
I-am răspuns după zece minute.
Scurt. Rece. Demn:
Bine. O oră. Mâine. La 19:00.
El a scris aproape instant:
Mulțumesc. Îți trimit adresa.
Și atunci am simțit clar nu era sigur că voi accepta.
Deci nu mă mai cunoștea deloc.
Iar eu eram deja altcineva.
A doua zi, nu m-am pregătit de parcă aș fi ieșit la întâlnire.
Mă pregăteam de-o scenă: una unde nu mai jucam teatru pentru nimeni.
Am ales o rochie elegantă, liniștită, verde-smarald, cu mâneci lungi. Nici provocatoare, nici prea cuminte. Cam ca firea mea de când am crescut.
Părul lăsat liber.
Machiaj abia vizibil.
Parfumul scump, dar subtil.
Nu voiam să-l fac să regrete.
Voiam doar să vadă.
Diferența dintre a regreta și a înțelege e uriașă.
Restaurantul era dintre acelea unde nu se aud decât pahare, pași și dialoguri așezate. Luminile făceau fiecare femeie mai frumoasă și fiecare bărbat mai sigur de sine.
Mă aștepta la masă.
Părea mai sigur, mai aranjat. Cu aerul acela de bărbat care a primit mereu o a doua șansă pentru că cineva i-a dăruit-o, ca și cum ar fi primit mereu sarmale după post.
Când m-a văzut, a zâmbit larg:
Tu arăți nemaipomenit.
Am mulțumit din cap.
Fără să mă emoționez.
Fără să-i mulțumesc mai mult decât merita.
M-am așezat.
El a început imediat să vorbească, de parcă dacă ar fi tăcut, aș fi dispărut.
M-am gândit mult la tine în ultima vreme.
Ultima vreme? am șoptit.
A zâmbit stânjenit. Da știu cum sună.
N-am zis nimic.
Tăcerea e greu de suportat de cei obișnuiți să fie salvați cu vorbe.
Am comandat. El a ales vinul, jucând rolul bărbatului care controlează seara, ca pe vremuri când voia să mă controleze și pe mine.
Dar nu mai avea ce să stăpânească.
Între timp, povestea despre viața lui:
Despre succesuri.
Despre cum e mereu foarte ocupat.
Că toate se întâmplă prea repede.
L-am ascultat cu răbdare ca cineva care nu mai visează la omul din față.
La un moment dat, s-a aplecat puțin:
Știi care e ciudățenia? Nicio femeie n-a mai fost ca tine.
O frază care, altădată, m-ar fi frânt.
Dar eu știam deja piesa aceasta.
Bărbații revin când li se termină confortul. Nu când li se naște iubirea adevărată.
L-am privit calm:
Și ce înseamnă asta?
A oftat.
Că tu ai fost sinceră. Curată. Loială.
Loială.
Cuvântul acela folosit să acopere tot ce trebuia să înghit eu tăcută.
Pe când el se pierdea pe la prieteni, visuri, alte femei, dorindu-se doar pe sine.
Loială, în timp ce așteptam să devină om.
Loială, în timp ce umilința curgea-n mine ca vinul din carafă.
Și, când paharul s-a umplut, el mi-a zis că am devenit prea sensibilă.
Zâmbetul meu era moale, deloc cald.
Nu m-ai invitat aici pentru un compliment.
S-a zăpăcit. Femeile nu-l citiseră niciodată atât de direct.
Ai dreptate A oftat din nou. Am vrut să-ți spun că îmi pare rău.
Nu am spus nimic.
A continuat:
Regret. Că nu te-am oprit când ai plecat. Că nu am luptat pentru tine.
Într-un alt timp, cuvintele acestea m-ar fi copleșit.
Mi-ar fi dat sentimentul acela de căldură și importanță.
Acum doar îl priveam.
Fără răutate.
Doar cu claritate.
Spune-mi ceva, am șoptit. Când am plecat ce-ai spus despre mine?
S-a înroșit.
Ce vrei să spui?
Prietenilor, mamei, tuturor. Ce le-ai spus?
A încercat să zâmbească:
Că nu ne-am înțeles.
Am dat din cap.
Ai spus adevărul? Că m-ai pierdut pentru că nu m-ai protejat? Că mă uitai, deși eram lângă tine?
A rămas mut.
Tăcerea lui era răspunsul.
Ani la rând am dorit explicații, iertări, finaluri liniștite.
Acum nu mai doream nimic.
Îmi luam glasul înapoi.
A întins mâna spre a mea, dar nu m-a atins. Doar a așezat-o pe masă, tremurând ca și cum ar vrea să vadă dacă mai are voie.
Aș vrea să o luăm de la capăt.
N-am tras disperată mâna departe.
Doar am retras-o încet în poală.
Nu mai putem începe de la zero, am răspuns blând. Eu nu mai sunt la început. Sunt după sfârșit.
A clipit.
Dar… eu m-am schimbat.
L-am privit cu liniște.
Te-ai schimbat ca să poți să te ierți tu pe tine. Nu să poți să mă păstrezi pe mine.
Vorbele acestea au ieșit ascuțite, chiar și pentru mine.
Dar nu din furie.
Din adevăr.
Și am mai spus:
M-ai invitat ca să vezi dacă mai ai putere. Dacă încă mă poți înduioșa. Dacă încă aș pleca la semnul tău, cu o privire bine plasată.
A roșit.
Nu e chiar așa
Ba da, am șoptit. Și nu-i nicio rușine. Doar că nu mai funcționează.
Mi-am plătit partea, cu lei mărunți, lăsând bonul pe masă.
Nu pentru că nu voiam să plătească el, ci pentru că nu voiam gesturi din care să tragă foloase nevăzute mai târziu.
M-am ridicat.
S-a ridicat și el, tulburat.
Așa o să pleci?
Mi-am tras paltonul pe umeri, aerul de afară mirosea a brumă și a libertate.
Așa am plecat și atunci, cu ani în urmă, am spus liniștită. Credeam că te pierd. De fapt, mă regăseam pe mine.
L-am privit o ultimă dată.
Să nu uiți niciodată: nu m-ai pierdut pentru că nu m-ai iubit. M-ai pierdut pentru că erai prea sigur că nu am unde pleca.
Apoi m-am întors și am ieșit în noaptea moldovenească.
Nu cu tristețe.
Nu cu durere.
Ci cu sentimentul că am luat înapoi ceva mai prețios decât dragostea cuiva.
Libertatea mea.
Tu ce ai face dacă fostul s-ar întoarce schimbat? I-ai mai da o șansă, sau ți-ai alege liniștea fără explicații?
