Fostul meu a apărut într-o sâmbătă după-amiază cu un buchet uriaș de flori, cutii de bomboane, o sacoșă cu cadouri și zâmbetul acela vechi, pe care nu-l mai văzusem de luni bune. M-am gândit că vine să-și ceară scuze sau, în sfârșit, să lămurim tot ce-a rămas nespus între noi. Era straniu, pentru că după despărțire devenise rece ca gheața, ca și cum eram doar doi străini pe stradă.
De cum a intrat, a început să-mi spună cât de mult s-a gândit la mine, cât îi lipsesc, că am fost femeia vieții lui și că și-a dat seama ce greșeli a făcut. Vorbea atât de repede, de parcă repeta o poezie învățată pe de rost. Am stat și l-am ascultat în liniște, cu o nedumerire greu de ascuns de unde atâta tandrețe, după săptămâni de absență totală? S-a apropiat, m-a îmbrățișat și a șoptit că vrea să ne recuperăm dragostea.
A scos parfumul, o brățară drăguță și o cutie cu o scrisoare. Toate frumos ambalate, gesturi romantice, n-am ce zice. Mi-a spus că trebuie să ne mai dăm o șansă, că s-a schimbat, că doar cu mine vrea să construiască totul, de la capăt și cum trebuie. Cu cât îi ascultam vorbele bine meșteșugite, cu atât simțeam mai tare că ceva nu e în regulă. Parcă totul era prea frumos să fie adevărat, iar el, când eram împreună, nu a fost niciodată atât de atent la detalii.
Adevărul a ieșit la iveală când l-am invitat să stea jos și l-am întrebat direct ce vrea. S-a fâstâcit, apoi a început să-mi spună că are o mică problemă la bancă, că ar avea nevoie de un credit pentru un business care ar fi pentru binele nostru, și că-i lipsește doar semnătura mea.
Din acel moment am înțeles clar de ce venise cu atâtea cadouri și vorbe dulci. Am spus ferm că nu voi semna nimic. Pe loc i s-a schimbat fața. Zâmbetul s-a șters instantaneu, a trântit florile pe masă și a ridicat vocea, întrebând cum pot să nu am încredere în el, că e șansa vieții lui. Vorbea ca și când îi eram datoare cu ceva. Ba chiar a spus că dacă îl mai vreau cu adevărat, ar trebui să-l ajut. Totul s-a destrămat la fel de repede cum apăruse.
Văzând că nu mă las înduplecat, a trecut la altă strategie a încercat să mă convingă că fără creditul ăsta va fi pierdut, că dacă îl ajut, oficial se va întoarce la mine și vom reîncepe totul ca la carte. Nici urmă de rușine, amestecând împăcarea cu interesul material. Atunci am priceput definitiv că toată scena cu darurile, florile și cuvintele frumoase a fost doar teatru, doar-doar m-ar convinge să semnez.
La final, când i-am repetat că nu cedez, și-a strâns aproape toate darurile: a luat bomboanele, parfumul și chiar brățara. Doar florile le-a lăsat aruncate pe podea, de parcă nici nu contau. A ieșit, numindu-mă nerecunoscătoare și m-a amenințat să nu cumva să spun că n-a încercat să salveze relația. A trântit ușa, ca și cum eu i-aș fi rămas datoare pe viață.
Așa s-a încheiat împăcarea noastră, care a durat, ce-i drept, exact cincisprezece minute. Și am înțeles, încă o dată, că adevăratele intenții nu se ascund niciodată mult: omul, oricât ar vrea să pară altceva, tot la interes ajunge. Mai bine singur, decât păcălit.
