Fosta soție…
Totul s-a întâmplat acum doi ani. Ultimele zile ale delegației mele se apropiau de sfârșit și trebuia să mă întorc acasă, la Bălți. După ce am cumpărat biletul de autocar spre casă, mi-au mai rămas aproape trei ore până la plecare, așa că am decis să mă plimb puțin prin oraș.
Pe bulevardul central, am zărit o femeie care se apropia de mine și, dintr-o privire, am recunoscut-o imediat. Era prima mea soție, cu care mă despărțisem în urmă cu doisprezece ani. Aurelia aproape că nu se schimbase; poate doar chipul îi era mai palid, tras un pic la față, de parcă emoția revederii fusese la fel de intensă pentru ea ca și pentru mine.
Am iubit-o pe Aurelia cu o suferință care îmi răvășea sufletul, o gelozie neînfrânată care ne-a distrus relația. O suspectam de orice și pe oricine, chiar și pe mama ei. De fiecare dată când întârzia puțin, inima mi-o lua razna de parcă ar fi sărit din piept, și mă simțeam pierdut.
În cele din urmă, Aurelia nu a mai suportat întrebările mele nesfârșite: Unde ai fost? Cu cine și de ce?. Într-o după-amiază, venind de la serviciu, i-am adus un cățeluș mic, bucuros să-i fac o surpriză, dar am găsit doar camera goală și un bilet pe masă.
În acel bilet, Aurelia spunea că pleacă, deși mă iubește. Gelozia mea a doborât-o și a decis să pună capăt căsniciei. M-a rugat să o iert și să n-o mai caut…
După doisprezece ani, m-am întâlnit cu ea întâmplător în orașul unde lucram. Am vorbit mult, iar timpul a zburat fără să ne dăm seama. La un moment dat mi-am dat seama că risc să pierd autocarul spre Bălți și i-am spus:
Iartă-mă, trebuie să plec, altfel ratez autocarul.
Atunci Aurelia m-a oprit:
Petre, te rog, fă-mi o favoare. Știu că ești pe grabă, dar ținând cont de tot ce-a fost bun între noi, nu mă refuza. Hai cu mine la o instituție din apropiere, îmi e foarte important, și nu pot intra singură.
Am acceptat, dar am rugat-o să ne grăbim. Am intrat într-o clădire mare și am tot trecut dintr-un hol în altul, urcam și coboram scări, iar mie mi s-a părut că n-au trecut mai mult de cincisprezece minute. În preajma noastră erau tot felul de oameni, de la copii la bătrâni, dar nu am dat prea mare importanță, eram prea absorbit de prezența Aureliei.
La un moment dat, ea a intrat pe o ușă și, înainte să o închidă, m-a privit cu o tristețe adâncă:
E ciudat, dar nici cu tine, nici fără tine nu am fost fericită vreodată…
Am rămas lângă ușă, așteptând-o să revină. Mi-am dorit să o întreb ce a vrut să spună. Totuși, așteptarea s-a prelungit și deodată am realizat că trebuie să plec, altfel pierd autocarul!
M-am uitat în jur și un fior rece m-a străbătut. Clădirea părea părăsită, cu ferestre sparte și uși răsturnate. Nu mai existau scări, ci doar scânduri pe care, cu greu, am coborât până la ieșire.
Când am ajuns la autogară, autocarul meu deja plecase, așa că, cu regret, a trebuit să cumpăr alt bilet pe următorul traseu, plătind 300 de lei moldovenești.
Abia mai târziu, am aflat că autocarul cu care trebuia să călătoresc s-a răsturnat pe șoseaua de la Soroca și s-a prăbușit în Nistru. Nimeni nu a scăpat cu viață.
La două săptămâni după acest eveniment, hotărât să fac lumină în toată povestea, am găsit casa fostei mele soacre, doamna Elena Tomescu. I-am spus totul și am întrebat de Aurelia. M-a privit cu compasiune și mi-a spus că Aurelia a murit acum 11 ani, la un an după divorțul nostru.
Nu am crezut-o la început, bănuind că vrea să-mi ascundă adevărul. I-am cerut să-mi arate mormântul, iar ea a acceptat. Câteva ore mai târziu, stăteam lângă crucea pe care zâmbea, sculptată în piatră, femeia pe care o iubisem toată viața și care, într-un mod inexplicabil, mi-a dăruit a doua oară… viața.
Adevărul e că uneori, iertarea și dragostea depășesc chiar și hotarele dintre lumi. Trebuie să știm când să lăsăm în urmă ceea ce ne doare și să prețuim darul fiecărei zile.
