Îmi amintesc acum, după atâta vreme, cum fosta mea soacră ne urmărea peste tot, de parcă umbra fetei ei rămase dusă nu îi dădea pace.
Soacra mea avea cincizeci și doi de ani și era mama Ruxandrei, fosta mea soție. M-am căsătorit tânăr, la douăzeci și trei de ani. Ruxandra a rămas însărcinată chiar înainte de nuntă, iar la puțin timp după ce ne-am unit destinele, s-a născut fiica noastră, Doina.
Dar bucuria n-a ținut mult. După doi ani, viața noastră s-a întors cu susul în jos. Ruxandra s-a îmbolnăvit tare și, în numai câteva luni, a plecat dintre noi, lăsându-mă singur cu copila.
Nu am avut altă cale decât să mă întorc în Chișinău, la părinții mei. Aveam serviciu lung, câte zece ceasuri pe zi, și mă bazam pe mama și tata să aibă grijă de Doina atât cât puteau. Așa ne-am înțeles.
Cu timpul, lucrurile s-au mai așezat. Am primit o promovare la serviciu și, după câțiva ani, am reușit să cumpăr o căsuță la jumătate de oră de părinți. Viața mergea mai departe: Doina era ba la bunici, ba cu o bonă, că nu am vrut să-i storc cu totul de puteri pe ai mei. Acum Doina avea deja opt anișori.
Atunci a apărut și vechea mea soacră. A hotărât, pe neașteptate, să se mute la noi în oraș, în Iași, ca să fie aproape de Doina. Nu mă pot spune că n-am înțeles-o: Ruxandra a fost singura ei fiică, iar Doina, singura nepoată. Dorul de familie face omul să treacă și Prutul.
Dar, de când a sosit, viața mi s-a dat peste cap…
Zi de zi, o găseam în casa mea. Stătea de dimineață până seara, uneori și când mă întorceam obosit de la serviciu. Weekendurile erau și mai și se instala la noi de parcă i-ar fi aparținut casa. Mi-era greu să mai găsesc un colț de liniște.
Avea mereu pregătite argumente:
Dacă nu stă cineva să facă ordine, se strânge praful într-o zi cât pentru o săptămână. Un bărbat singur nu poate ține pasul.
Floarea din fereastră e pe moarte. Dacă nu o ud eu azi, mâine o poți arunca.
Ieri iar au dat niște tineri roată prin curți. Noroc că eram eu aici.
Stai liniștit, nu mă ating de leul tău.
Uneori, o auzeam vorbind singură, ca și cum ar fi stat de vorbă cu Ruxandra, și mă trecea un fior pe șira spinării…
Oricât m-am chinuit s-o fac să înțeleagă că prezența ei mă sufocă, a părut să audă, dar nu să asculte. Ba chiar am ajuns să mă simt un străin în propria casă.
Dar ce s-a întâmplat săptămâna trecută a pus capac! De mai bine de un an, mă vedeam cu Ilinca, o fată de la noi, și abia așteptam weekendul acela: Doina era la bunici, eu rămăsesem singur și am invitat-o acasă la o cină liniștită. Seara a mers bine, am văzut un film, ne-am relaxat. La un moment dat, am auzit zgomote pe hol. Când mă întorc, ce să văd? Silueta soacrei, apărută din senin, fără să bată și fără să sune.
Nu am apucat să spun ceva, că dânsa a izbucnit:
Cum poți să-mi trădezi fata, să-ți calci jurământul făcut în fața lui Dumnezeu?
M-a revoltat până în măduva oaselor. Am luat cheile, i-am spus cât se poate de clar:
De azi înainte, nu mai ai ce căuta aici!
Părinții mei, rudele, toți mi-au spus să nu uit de bătrâna rămasă singură pe lume. Și poate că, într-un fel, au dreptate. Pentru Doina, va trebui, poate, să îi permit să meargă la bunica din când în când e sânge din sângele ei. Dar casa mea va rămâne de-acum casa mea. Așa am hotărât și cu asta basta.
