Fiule, eu nu vreau să te desparți tu de soția ta din cauza mea! Du-mă, te rog, la un azil de bătrâni!
Acum jumătate de an am adus-o pe mama la noi acasă. Mama a ajuns bătrână tare, are 83 de ani. De când a murit tata, îi e foarte greu să rămână singură la țară. Copiii mei deja sunt mari și trăiesc separat. Eu și soția am rămas singuri într-un apartament cu două camere. M-am gândit că nu e mare lucru s-o aducem la noi.
La început, soția nu a zis nimic, dar după o săptămână prezența mamei a început să o supere.
Te rog, las-o pe mama să mănânce separat, după noi.
De ce?
E mai bine așa. Parcă nu mai pot mânca, când o văd cum mestecă fără dinți. E scârbos.
Hai, lasă, toți ajungem bătrâni.
Nu e același lucru.
O mai deranja și faptul că mama are probleme cu stomacul și uneori sforăie tare. Îi interzicea să vină la bucătărie și, până la urmă, nici să iasă din cameră nu voia ca să nu o vadă. Și, într-o zi, mi-a zis pe șleau:
Nu m-am gândit că va sta aici atât de mult. Eu nu mai pot.
Dar ce vrei să fac?
Trimite-o înapoi la țară.
Nu se poate descurca singură!
Așa fac toți! Copiii nu aleargă cu părinții după ei! De ce trebuie eu să stau în apartamentul meu ca musafir? Să suport zgomot, mirosuri, ba chiar și sunetele când mănâncă?
Eu nu știam ce să fac. Dar, de curând, când am venit acasă, am găsit-o pe mama îmbrăcată, cu valiza pregătită, așteptând pe hol.
Mamă, ce faci aici?
Fiule, du-mă la azil!
De ce? Ce te-a apucat?
Nu vreau să vă certați din cauza mea.
Tot mă roagă și mă convinge mama. Iar eu chiar nu știu cum să procedez. Nu pot trăi liniștit, știind că mama ar fi la azil. Poate ar trebui să las tot și să mă întorc cu ea la țară? Nu știu cum e mai bine…
Astăzi, scriind toate astea, am înțeles ceva: oricât de greu ne-ar fi, nu e omenește să-ți lași mama la azil doar pentru un pic de liniște. Am de gând să vorbesc din suflet cu soția. Sufletul mamei nu se compară cu nicio liniște. Familia trebuie să fie pe primul loc, oricât de greu ar fi.
