Dragul meu, nu vreau să divorțezi din cauza mea! Du-mă, te rog, la un azil de bătrâni!
Acum jumătate de an am adus-o pe mama să stea cu noi. A ajuns la venerabila vârstă de 83 de ani și, de când a plecat tata la cele veșnice, îi era greu să se descurce singură la țară. Copiii noștri și-au făcut deja cuibul lor, fiecare pe drumul său. Noi doi, eu cu soția, am rămas singurei în apartamentul nostru cu două camere din Chișinău. Am zis că nu-i mare lucru să-i oferim un colț cald mamei ce poate fi atât de dificil?
La început, soția n-a comentat nimic, dar n-a trecut nici o săptămână și deja simțea că bătrâna ne apasă pe creștet.
Auzi, poate să mănânce și ea separat, după noi?
Da’ de ce?
Mă, eu nu pot! Când o văd cum mestecă fără dinți, mi se taie toată pofta. Parcă beau zeamă de coji.
Lasă, că și noi o să ajungem acolo, nu suntem veșnici!
Păi, e cu totul altceva
Mai avea și probleme de sănătate mama. O bârâia stomacul și mai sforăia noaptea de ziceai că forează cineva la hidrocentrala de la Dubăsari. Soției nu-i mai convenea nimic: îi interzicea să vină în bucătărie, ba chiar să iasă din cameră. Și, într-o zi, vine la mine supărată:
Știi ce, nu credeam că o să stea aici atâta. Eu cedez!
Și ce vrei să fac?
Trimite-o înapoi la țară!
Nu se poate, nu se mai descurcă singură!
Ei, hai, că toată lumea își lasă părinții la căsuța lor. De ce trebuie eu să stau ca musafiră la mine acasă, să rabd zumzăitul și mirosul din bucătărie?
Parcă mă înecam. Nu mai știam cum să împac și capra, și varza, și soacra!
Dar zilele trecute, am venit acasă și ce să vezi: mama, cu valiza, stă pe scaun în coridor, cu batistuța strânsă bine pe mâner.
Mămică, ce faci acolo?
Copile, hai du-mă la căminul de bătrâni!
Doamne, de ce?
Nu vreau să vă certați din vina mea.
De atunci mă tot bate la cap să o las acolo, la azil. Dar sufletul nu mă lasă. Cum aș putea sta liniștit știind că mama, care m-a ținut în brațe mic, ar sta printre străini? Poate că nici la oraș nu-i viața asta nu știu, pesemne cel mai bine ar fi să ne mutăm cu toții la țară, să simțim iarba sub picioare și liniștea de la sat. Cum să fac să fie bine pentru toți? Poate mă luminează vreun sfat, între două felii de cozonac și un pahar de vin de casăAm oftat adânc, simțind că inima-mi stă între două lumi: cea a mamei și cea a soției. Am intrat la ea în cameră, m-am așezat lângă pat, i-am luat mâna zbârcită și am simțit cum timpul se adună între degetele noastre.
Mamă încă mă înveți cum să fiu om.
Ea a zâmbit, cu ochii umezi, dar încă luminoși.
Om bun, copile, înseamnă să porți grijă și de cel bătrân, și de cel tânăr.
Atunci am chemat-o și pe soție în odaie. I-am sărutat pe frunte, una după alta, și le-am spus:
Poate nu ne-am adunat aici să fim perfecți, dar împreună suntem familie. Dacă trebuie să schimbăm ceva, schimbăm împreună, nu fugim.
În seara aceea, am mai întins o masă. Soția a scos o turtă caldă, mama a povestit de tata și de macii roșii de pe deal. Am râs și-am plâns împreună.
N-am găsit soluția ideală, dar am găsit dragostea care ne ține laolaltă. Cine știe, poate într-o zi ne vom muta la țară, vom bea ceai sub nuc și vom fi vechi, dar mereu împreună. Până atunci, știu sigur: cât mai suntem sub același acoperiș, suntem acasă.
