Dragă jurnal,
Astăzi inima mi-e apăsată și simt o confuzie pe care greu o pot descrie în cuvinte. De aproape jumătate de an o am pe mama la mine. E bătrână de acum, are 83 de ani și, de când l-am pierdut pe tata, n-a mai avut liniște să stea singură la casa ei de la țară. Copiii mei sunt mari, fiecare cu viața lui, iar eu și Anca, soția mea, am rămas doar noi doi în apartamentul nostru cu două camere din Chișinău. Mi s-a părut firesc să o aduc lângă noi n-am văzut în asta nicio povară la început.
La început, Anca n-a zis nimic. Dar după o săptămână, am început să simt că prezența mamei îi apasă nervii. Și-a găsit motive să nu mai stea la masă cu noi, spunând:
Te rog, să mănânce mama după noi.
Dar de ce, Anca? Ce se întâmplă?
Pur și simplu așa e mai bine. Nu pot să mănânc liniștită când o văd mestecând fără dinți. Nu mai am poftă de mâncare, mă deranjează. E greu de privit.
Hai, Anca, cu toții vom ajunge bătrâni într-o zi…
Nu-i la fel. Nu vreau să discut despre asta.
Mai mult ca atât, o deranja că mama are probleme cu digestia și că noaptea sforăie tare, încât sunt nopți întregi când nu reușea să adoarmă. Îi spunea mamei să nu intre în bucătărie, iar, la un moment dat, nici să iasă din cameră fără să o cheme cineva. Și nu de puține ori, am auzit-o zicându-mi:
Nu mi-am închipuit că va sta aici atât de mult. Eu nu mai pot… simt că nu e casa mea, nu pot suporta mirosul și sunetele astea.
Și ce vrei să fac?
Să o trimiți înapoi la țară… Toată lumea așa face, nu-i responsabilitatea noastră să avem grijă de părinți până la capăt. De ce trebuie eu să fiu străina din propria casă?
Nu știu ce să aleg, pe cine să mulțumesc. Dar astăzi, când am venit de la serviciu, am găsit-o pe mama gata pregătită, cu valiza lângă ea, stătea în hol, cu ochii în pământ.
Mamă, ce faci acolo?
Copilul meu, du-mă te rog la azil. Nu vreau să vă stric viața, să vă îndepărtați fiindcă eu sunt o povară.
Mă imploră de atunci încoace și nu găsesc liniște în sufletul meu. Cum să-mi trimit mama, care m-a crescut cu drag atâția ani, la azil? Cum să-mi găsesc pacea știind că e într-un loc străin, între străini? Poate că ar trebui să lăsăm totul și să ne mutăm la țară împreună cu mama, să nu fie singură? Mă simt prins între două lumi și nu mai știu care e calea cea dreaptă pentru familia mea…
Azi nu am răspunsuri, doar o greutate pe suflet pe care nu știu cum să o alin.
