Dragul meu, nu vreau să vă certați din cauza mea! Trimite-mă la un azil de bătrâni!
Acum jumătate de an am adus-o pe mama la noi, la Chișinău. Este deja foarte bătrână, are 83 de ani. De când a murit tata, îi era din ce în ce mai greu să trăiască singură în sat. Copiii noștri sunt mari, fiecare cu treburile lui și casele lor. Eu și soția mea, Valentina, am rămas numai noi doi într-un apartament cu două camere. Mi-am zis că nu-i mare lucru să o aducem și pe mama.
La început, Valentina nu a zis nimic, dar după o săptămână, deja simțeam cum o deranjează prezența mamei. Mă tot trăgea deoparte și îmi spunea:
Auzi, poate ar fi mai bine să mănânce separat, după noi.
De ce?
Așa mi-ar fi mai ușor. Nu pot să mănânc când o văd cum mestecă fără dinți. Parcă mă trece un fior…
Hai, lasă, toți ajungem la bătrânețe…
E altceva…
Pe lângă asta, o supăra că mama are probleme cu stomacul și, noaptea, sforăie tare. A interzis mamei să mai vină în bucătărie când e ea și, la un moment dat, nici din cameră nu mai voia să iasă. Numaidecât într-o seară mi-a spus:
Măi omule, nu credeam c-o să stea atâta! Nu mai pot!
Și… ce vrei să fac?
Trimite-o înapoi la țară.
Cum s-o las singură acolo?
Toți oamenii așa trăiesc! Nimeni nu se poartă cu mama ca tine! De ce trebuie să stau în casa mea ca o musafiră? Să suport toate mirosurile și sunetele astea?
Eu nu mai știam ce să fac. Într-o zi, am venit acasă și am găsit-o pe mama pregătită, cu geamantanul lângă ușă.
Mamă, dar ce faci?
Fiule, du-mă la azil…
Pentru ce? De ce?
Nu vreau să vă despărțiți din cauza mea.
Mama continuă să mă roage să o duc, dar nu-mi pot găsi liniștea. Nu pot să dorm dacă știu că e bătrână și singură printre străini. Poate că ar trebui să las totul și să mă întorc cu ea la țară. Nu știu ce să fac…
Poate viața la oraș nu-i pentru bătrâni, poate noi am uitat să avem răbdare. Astăzi am învățat că, oricât ne-ar fi de greu, nu avem dreptul să ne uităm părinții, pentru că, la final, nimic nu-i mai important decât sufletul lor liniștit.
