Jurnal personal, 14 mai
Astăzi nu pot să nu mă gândesc la cum viața mi s-a schimbat într-un fel în care nici nu îndrăzneam să visez. La poarta vilei Haret, acolo unde am ajuns în urmă cu patru luni, mereu e un aer apăsător, de parcă pereții ascund secrete grele. Casa aceasta, din marginea Chișinăului, e cunoscută de toți ca simbol al bogăției, dar pentru mine, Florina Rusu, înseamnă doar modul în care pot să-l țin pe fratele meu mai mic la facultate și să scap de datorii.
M-am obișnuit cu tăcerea apăsătoare a conacului. Nu e liniște ce-ți aduce pace, ci un fel de liniște care te apasă pe suflet, care te face să asculți orice zgomot cât de slab. Stăpânul casei, domnul Ion Haret, omul de afaceri multimilionar, era mai mult absent. Dacă apărea, privirea i se pierdea imediat către aripa de est, acolo unde locuia fiul lui de opt ani, Daciana.
Se zvonea printre personal că Daciana ar avea o boală rară, iar doctorii chemați din București ridicau din umeri, neputincioși. Diminețile, la ora 6:10, ascultam din spatele ușilor de mătase, cum fata tușea așa profund, de parcă ceva înfiorător îi rănea pieptul fragil.
Într-una din dimineți, am intrat să fac ordine. Totul arăta impecabil, draperiile groase, pereții cu izolație fonică, sistemul sofisticat de climatizare. În mijlocul camerei, Daciana slabă, palidă, respirând printr-un tub de oxigen. Pe lângă ea, domnul Haret, cu cearcăne adânci, ca și cum ar fi îmbătrânit peste noapte. Aerul avea un miros ciudat, dulceag și metalic același cu cel din blocurile vechi de la Botanica, unde am crescut eu.
După ce doctorii au venit și au dus-o pe Daciana la analize, m-am întors în cameră. Am atins din întâmplare peretele din spatele panoului de mătase și am simțit umezeala. Degete mi s-au întors negre. Am rupt puțin material și am încremenit: pe perete era o mucegai negru, toxic, care se întindea dincolo de panouri, absorbit în pereți.
O conductă de aerisire stricată otrăvea camera de ani buni, iar fiecare inspirație a Dacianei îi făcea mai mult rău. Domnul Haret m-a găsit chiar acolo, blocată, cu țesătura ruptă în mâini. Abia când a simțit și el mirosul, a priceput. Am sunat la un specialist independent în mediu.
Aparatele lor au urlat: Este mortal, mi-au spus. Expunerea la mucegai explică perfect suferința, diagnosticele greșite, tratamentele inutile. Conducerea a încercat să mă facă să tac, oferind bani și contracte de confidențialitate, dar domnul Haret a refuzat categoric.
Era să-mi pierd copilul pentru că toți s-au ghidat doar după aparențe, mi-a mărturisit apoi. La șase luni de la incident, vila a fost refăcută după toate regulile sănătății. Daciana a ieșit din nou pe iarbă, râdea și alerga fără să mai tușească. Doctorii au spus că e un miracol, iar domnul Haret vorbește despre adevăr eliberat, în sfârșit, din tăcere.
Mi-a plătit studiile la o facultate de mediu și m-a angajat să verific toate proprietățile sale. Pe gazon, privind cum Daciana se joacă, mi-a spus: Am construit sisteme menite să schimbe lumea, dar pe furiș eram să-mi pierd fata pentru că n-am văzut ce se ascunde după pereți.
Uneori, a salva viața cuiva nu e un miracol, ci doar dorința de a vedea ceea ce toți ceilalți evită. Abia când am lăsat și noi casa să respire, o fată de opt ani a rămas în viață.
