Fiul care și-a dat mama
Paraschiva Gheorgheanu, 68 de ani, stătea lângă ușa întredeschisă a dormitorului său, ținând în mâini două cești de ceai care deja se răciseră.
Dincolo, fiul ei, Andrei, de 42 de ani, vorbea încet la telefon, cu voce stinsă, cum vorbesc oamenii când nu vor să fie auziți.
Mamă, înțelege-mă și tu. Nu e pentru totdeauna. Acolo sunt condiții bune, m-am interesat. Cameră separată, mâncare de trei ori pe zi, asistentă medicală tot timpul.
Paraschiva nu pricepuse din prima despre ce e vorba. A pășit în cameră și a așezat ceștile pe măsuța de cafea. Andrei ședea pe canapea, evitând să o privească.
Despre ce vorbești?
Despre azil, mama. Ți-am mai spus, dar nu ai ascultat.
Nici vorbă să fi pomenit tu vreun azil.
În cele din urmă a ridicat ochii la ea. În privirea lui era o teamă vinovată, aceeași pe care și-o amintea Paraschiva din copilăria lui, când spărgea cu mingea geamul vecinei, apoi își inventa scuze.
Ți-am spus, ultima dată când am venit.
Andrei, ultima dată ai stat doar douăzeci de minute, mi-ai adus o sacoșă cu portocale și ai zis că te grăbești. Când să-mi fi povestit tu de vreun azil?
Andrei s-a ridicat și s-a apropiat de fereastră. Afară era curtea, pe care Paraschiva o știa pe de rost: trei plopi lângă locul de joacă, banca scorojită, motanul Mirciulică, cel care sta mereu la intrarea în bloc. Ei acum îi păsa mult dacă Mirciulică era acolo, pe locul lui. A privit. Motanul nu se vedea.
Mamă, te rog, nu face o tragedie. Azilul Stejarul Bătrân nu-i deloc ce îți imaginezi. Lumea trăiește bine acolo, activă. Lenuța a fost în vizită, știe despre ce vorbește.
Lenuța. Înseamnă că a vorbit deja și cu Lenuța.
Să înțeleg…
Ce să înțelegi?
Că nu e decizia ta.
Andrei s-a răsucit ca ars.
Mamă, nu e drept ce spui. Am hotărât împreună! Amândoi credem că ți-ar fi mai bine acolo. Ești singură aici, ți-e greu. Te-ai mai plâns iar cu tensiunea, a zis și vecina. Acolo ai medici la îndemână, companie, plimbări…
Andrei a rostit foarte calm Paraschiva aici e apartamentul meu.
Tăcerea a devenit apăsătoare.
Mamă…
Era apartamentul meu s-a corectat brusc, amintindu-și hârtia pe care o semnase cu doi ani în urmă. Atunci Andrei îi vorbise despre taxe, că-i mai simplu așa, că e doar formalitate, nu se schimbă nimic, și îi jurase. I-a dat crezare, că doar era fiul ei.
Mamă, nu o lua așa…
Cum așa?
Cu fața asta…
Paraschiva privi cele două cești cu ceai rece. Pregătise din mentă, preferatul lui. Cum și-l amintea…
Când vreți să plec?
Mamă, nu vorbi așa…
Andrei, am întrebat ceva.
El s-a întors din nou spre fereastră.
Lenuța crede că ar fi bine până la întâi septembrie. Avem nevoie de spațiu. Ea lucrează de acasă, îi trebuie un birou. Oricum vrem să zugrăvim.
Întâi septembrie. Rămăseseră trei luni.
Paraschiva a luat o ceașcă și a ieșit lent din cameră, s-a dus la bucătărie, a lăsat ceaiul în chiuvetă și a privit mult spre zidul de cărămidă al blocului vecin. Imaginea îi era familiară. De treizeci și opt de ani o vedea de la fereastra asta. Mai întâi cu soțul, Ilie, după care a rămas singură. Aici făcuse dulceață pentru iarnă, hrănise pe Andrei copil cu terci, plânsese nopți la rând fără să o audă nimeni.
Fiul a ieșit din cameră și a stat în pragul bucătăriei.
Mamă, zi-mi ceva.
Ce vrei să zic?
Că ai înțeles. Că nu te superi.
S-a întors privirea spre el. Era înalt, chipeș, semăna cu taică-său. Îi plăcea cândva asemănarea asta, acum nu mai știa.
Te iubesc, Andrei a spus. Asta nu se schimbă.
Iar el a luat-o drept acceptare. Parcă îi zburau de pe umeri toate grijile. S-a apropiat, a îmbrățișat-o, i-a zis că e o femeie puternică, că va veni des la ea. Paraschiva nu mai asculta. Se gândea doar cât înseamnă trei luni. Poți face multe.
***
Adevărul l-a aflat de la Maria.
Maria avea treisprezece ani, fiica lui Andrei din prima căsătorie. Ea a sunat-o pe bunica la o săptămână după acea discuție, seara târziu, cu un glas de parcă ar fi plâns deja.
Mamaie, i-am auzit când vorbeau, tata și Lenuța.
Maria, unde ești?
Acasă la mama. Fusesem la tata în weekend. A zis Lenuța că tu n-o să mergi de bunăvoie la azil. Că trebuie să te presăm.
Paraschiva a rămas mută.
A zis că dacă te încăpățânezi, există soluții. Apartamentul e pe numele lui, tu nu poți face nimic. Tata n-a zis nimic. Doar tăcea.
Mariuca…
Nu vreau să te trimită acolo. Nici tu nu vrei, nu?
Nu.
Și ce faci?
Paraschiva și-a ridicat privirea spre raftul cu fotografii. Ilie tânăr. Andrei la clasa întâi. Maria la trei ani cu găletușă la bunici la țară.
Voi vedea, Maria. Nu-ți face griji.
Mamaie, pot să vin la tine, oriunde vei fi?
Poți, sigur că poți.
A pus telefonul și a rămas pe loc. Apoi s-a apucat să inspecteze locuința ca înainte de o plecare lungă, atent, încet. A mângâiat ușor tocul ușii unde notase de fiecare dată înălțimea lui Andrei, anul de an. A trecut palma pe pervazul vopsit în alb de Ilie cu mulți ani în urmă. Și-a deschis șifonierul, uitându-se mult la haine.
A doua zi de dimineață a sunat la Primărie și a cerut lămuriri despre contractul de donație. Răspunsul a fost sec și neplăcut: donația e definitivă, nu se poate anula decât în instanță și doar dacă dovedești înșelăciune sau presiune. Greu de dovedit.
Paraschiva a mulțumit și a pus de o ciorbă pe aragaz.
***
Căsuța de la țară era la patruzeci și trei de kilometri de oraș. Opt ari, o cocioabă veche, ridicată de Ilie cu mâinile lui, tare mândru era. Acoperișul mai curgea, soba fumega pe ploaie, gardul șubred crescut în pământ. De trei ani nu mai trecuse nimeni serios pe acolo, doar Paraschiva vara, scurt, să curețe, să pună roade.
A venit la sfârșit de august cu trei genți mari și două cutii. Luase ce era esențial niște haine, veselă, acte, fotografii, câteva pături groase, televizorul mic din dormitor, mașina de cusut.
Andrei a sunat a doua zi.
Mamă, ce faci? Ai plecat fără să spui!
De ce să spun? Nu e încă întâi septembrie?
Mamă, nu-i normal. Ne-am înțeles altfel.
Nu ne-am înțeles, Andrei. Mi-ai comunicat decizia voastră. Eu mi-am luat-o pe a mea.
Mamă, acolo nu se stă iarna. Nu e foc bun, scoți apa din puț…
Am sobă, mă descurc.
Nu-i serios, mamă.
E foarte serios. Andrei, tu ești bine?
Eu… mamă, despre tine mă îngrijorez.
Atunci ești bine. Te sun dacă am nevoie.
A închis și a pornit la acoperiș.
Acoperișul nu era bine deloc. Într-un colț căzuseră scândurile și bătea vântul. Paraschiva a găsit un carton asfaltat și niște cuie în magazie, l-a prins cum a putut, apă să nu intre. Apoi s-a dus la puț, a verificat apa, care era rece și curată, cu gust de fier.
Vecinul, badea Nicolae Berescu, stătea la lotul de alături. Om în vârstă, trecut bine de șapte decenii, pensionar, cu mustață tunsă scurt, cam călit om de muncă. Știa de Paraschiva doar din vedere, se salutau din cap, schimbau uneori butași.
A venit la gard spre seară.
Sărut mâna, vecină. V-ați mutat cu lucru cu tot?
Voiam să iernez i-a spus.
A privit ea lucrarea cu carton pe acoperiș.
Să știți că trebuie controlată soba. A stat prea mult nefolosită, voi verifica eu coșul, nu cumva să vă intoxicați.
Vă pricepeți la coșuri?
V-am auzit pe acoperiș. Și am mai supravegheat eu pe aici, din când în când.
Paraschiva l-a privit altfel acum.
Vă mulțumesc. Nu știam.
Nu-i nimic. Vreți să mă uit la coș?
După o oră soba ardea curat, fără fum. Nicolae a băut un ceai pe prispa ei și a tăcut, un fel de liniște dintre oameni care n-au nevoie de prea multe cuvinte.
De mult locuiți aici iarna? l-a întrebat.
Din ăia cinci ani de când a murit nevasta. Am dat apartamentul la copii și m-am tras aici. N-am ce face la bloc.
Nu-i greu singur?
Te obișnuiești. Dar dumneavoastră?
I-a povestit, pe scurt. El a ascultat așezat, fără să-și dea ochii peste cap din compasiune.
Așa e uneori cu copiii. Ei cred că știu, dar nu văd tot.
E om bun băiatul meu E numai că ea e mai puternică.
Atunci trebuie să fiți și dumneavoastră.
A zâmbit amar.
Să vezi încotro mă face tăria asta, la bătânețe, în casa asta cu acoperișul găurit!
N-aveți grijă. Reparăm acoperișul împreună.
Să n-ajung o povară…
Decideți singură asta.
***
Toamna a venit cu multă muncă. Paraschiva se scula odată cu zorile, făcea foc și ieșea la grădină. Trebuia pregătit totul pentru iarnă săpat, tăiat, strâns lemne. Cu lemnele a ajutat-o Nicolae, a cărat cu căruța și a făcut stivă lângă magazie.
Andrei a mai sunat o dată pe la mijloc de septembrie.
Mamă, cum e?
E cald, fac focul.
Acolo nu e confort, hai să găsesc ceva mai aproape de oraș, unde oamenii sunt mulțumiți, poate vrei și tu.
Mie îmi place aici, Andrei.
Dar Maria?
Maria-i la Violeta, vine și la mine.
Violeta fusese prima soție a lui Andrei, mama Mariei. S-au despărțit pașnic, fără dușmănii.
O vezi des pe Maria?
Lenuța nu prea e încântată…
Paraschiva a privit pe geam. Vântul bătea frunzele din livadă.
Andrei, sună când ai nevoie.
A știut că nu va suna. Nici el nu se mai aștepta.
Octombrie a adus ploi lungi. Drumurile de la sat s-au mocirlit, și nu mai ajungea ușor la oraș, dar era liniște. Gospodăria se golea, satul era pustiu, diminețile la cafea pe prispă se auzeau numai păsările și picăturile ploii. Nu era înspăimântător, era doar liniște.
Seara mai plângea, nu zgomotos, ci așezată pe un scaun, din oboseală și dor. Se gândea la apartament, la petele de creion pe tocul ușii, pe care cineva le va acoperi la zugrăvit, la pervazul vopsit de Ilie, la treizeci și opt de ani înghesuiți acum în câteva cutii.
Dar dimineața se scula, făcea focul și muncea. Pentru că era nevoie.
Nicolae venea aproape zilnic, ba cu scule, ba cu ceva bun varză murată, compot, legume. Stăteau la ceai și depănau amintiri. Povestea de copiii lui, plecați în alt oraș, de Zoița, soția moartă, fără disperare; despre grădinărit și cum să-ți potrivești puterile la bătrânețe.
Nu vă e frică iarna, singur aici?
M-am obișnuit. Veți vedea, și dumneavoastră puteți reuși.
Poate…
Încercați, atât.
Asta era stilul lui nu convingea, doar arăta drumul.
***
Iarna a venit devreme, din noiembrie. Zăpada s-a așternut dintr-o dată, drumul s-a blocat, autobuzul nu mai circula regulat, așa că Paraschiva s-a pomenit aproape izolată. S-a temut. O săptămână a sunat-o pe Maria în fiecare seară.
E cald la voi, mamaie?
E cald, Maria. Am ce mânca. Tu cum ești?
Bine. Tata a fost duminică, Lenuța a așteptat în mașină.
Nu contează.
Băi, tata părea trist.
Și eu sunt tristă, dar nu pentru că mă supăr pe el. E altceva.
Cum adică?
Supărarea vrea să lovești în celălalt. Tristețea doar o accepți.
Ești înțeleaptă, mamaie.
Sunt bătrână.
Nu e tot aia.
De data asta Paraschiva a râs. Nu se aștepta, a fost o senzație caldă, neașteptată.
Ai dreptate, Maria. Nu e tot aia.
Ianuarie a fost cel mai greu. Gerul teribil, lemnele se sfârșeau, trebuia să se scoale noaptea să bage la sobă. O dată s-a spart conducta și trei zile a cărat zăpadă și a topit-o pentru apă. Nicolae a venit cu materiale, a lipit, au muncit împreună și s-au încălzit la sobă.
Vă mulțumesc, nu știu ce m-aș fi făcut fără ajutor.
V-ați fi descurcat.
Nu cred.
Poate, dar ați fi încercat, și asta contează.
Nu vă e greu să tot vă bateți capul cu mine?
Nicolae a privit mirat.
Nu văd de ce. Nu-mi sunteți străină. Suntem vecini.
Nu toți vecinii…
Aveți dreptate, dar unora le pasă.
În februarie a venit Maria la ea, fără să anunțe. A adus un rucsac și o pungă cu portocale și tort de ciocolată.
Mama te-a lăsat?
Ea m-a dus la microbuz. A zis să ai grijă.
Dă-i sănătate. Intri? E frig.
Maria s-a așezat, a pipăit soba fierbinte.
E tare plăcut aici, ca într-o casă adevărată, nu ca la hotel.
Paraschiva o privea și vedea cât crescuse. Nu mai era fetiță, avea deja seriozitate.
Mamaie, povestește-mi de bunicul Ilie, când erați tineri aici.
S-au așezat la fereastră cu ceai și Paraschiva a povestit: cum Ilie a ridicat casa cu greu, cum au dormit prima noapte în paltoane, de frig, cum a pus straturile cu Andrei copil, cum îi era frică lui Andrei să meargă prin grădină când se însera.
Era fricos?
Avea imaginație bogată, inventa sperietori.
Și apoi?
A crescut. Imaginația i-a rămas, fricile s-au schimbat.
Maria a stat pe gânduri.
Crezi că știe ce a făcut?
Nu știu, Maria. E treaba lui.
Dar nu-i corect.
Nu, dar dreptatea nu vine mereu. Uneori vine liniștea. Și e de ajuns.
Maria a încuviințat, simțind adevărul, dacă nu îl înțelegea pe de-a-ntregul.
***
Martie a adus miros de pământ și brad ud. Paraschiva a simțit mirosul în dimineața când a ieșit pe prispă și a gândit: mi-e bine. Pur și simplu, fără alte cântăriri. Asta înseamnă să reziști nu să câștigi, nu să refaci totul, ci să nu te lași doborât și să te regăsești.
Nicolae a strigat dincolo de gard:
Paraschiva, am răsaduri gata, dacă vreți: castraveți, roșii.
Sigur că vreau, mulțumesc!
Vin diseară. Și apropo, vedeți că o scândură s-a lăsat la gard după ce s-a topit zăpada.
Rezolv.
Dacă e nevoie, am lemn la mine.
S-a uitat la el și i-a zâmbit:
Poate că acum mă descurc și singură.
El zâmbi pe sub mustață.
Sunt convins. Doar vă ajut dacă cereți.
Aprilie a însemnat numai muncă. S-a ocupat de grădină, a reîmprospătat solul, a reparat fântâna. Paraschiva muncea, se obosea și musca somnul ca pe un dar. A observat că nu se mai gândea la apartament ca înainte. Nu că uitase sau iertase, ci nu mai simțea tăietura, numai cicatricea.
Andrei a sunat în aprilie. Glasul altul, parcă mai moale.
Mamă, ești bine?
Efectiv. Primăvara mă ține ocupată.
Mă bucur. Voiam să știi că mă gândesc la tine.
N-a răspuns imediat.
Și Maria? Ții legătura cu ea?
Da, a venit în februarie, o mai lasă Violeta.
Mă bucur, Andrei.
***
Vara la țară n-a mai fost ca înainte. Odată Paraschiva venea doar în vizită, acum era viața ei: fiecare castravete, fiecare borcan de gem era rodul mâinilor ei. Simțea asta și îi dădea putere.
Maria a venit întreaga vară. Violeta a întrebat-o cu grijă dacă nu o deranjează.
Ba din contră, mă ajută.
Îmi povestește mult de dumneavoastră. Îmi pare bine că are pe cine iubi.
Și mie-mi este dragă.
Maria a venit cu cărți și un caiet în care scria povești. Nu fugea de muncă, aprindea focul, scotea apă de la fântână. Seara stăteau pe prispă cu ceai de plante, povesteau sau tăceau împreună.
Nicolae s-a atașat de Maria, o învăța păsările, o ducea în atelier să-i arate uneltele.
E om bun, moșu’ Nicu, spunea Maria.
Ne e vecin și prieten, dar și ca un bunic.
Așa e. Ți-e bine cu el?
Da, suntem prieteni.
Doar prieteni?
Maria a mustrat-o Paraschiva, apoi a râs nu mai născoci.
Doar întreb.
Suntem prieteni, și atât.
În iulie Andrei a cerut voie să vină în vizită. Vocea îi era tensionată.
Vino, dacă vrei.
Vin weekend-ul ăsta.
Maria e aici.
Știu. Mă bucur.
N-a mai stat pe gânduri. Nu mai aștepta nimic a învățat asta.
***
A venit sâmbăta, singur. S-a uitat lung la curte, la straturile drepte, la lemne, la perdelele curate. Maria a alergat la el, s-au îmbrățișat, Paraschiva privindu-i pe amândoi, tată și fiică.
Sărut-mâna, mamă.
Hai în casă, să mănânci.
La masă au vorbit de toate. Maria povestea de păsări, de Nicolae. Andrei părea frânt, avea cearcăne.
După masă, Maria a mers să citească. Andrei a rămas. A tăcut mult.
Mamă, trebuie să-ți spun ceva.
Spune.
Lenuța vrea să o ducă pe Maria la internat. A spus că o-ncurcă. Am încercat să-i explic, dar… Mamă, e greu. Maria a aflat. Lenuța a spus-o cu voce tare la telefon, Maria auzea. S-a închis în cameră și n-a ieșit ore. Am dus-o la Violeta.
Știu, Maria mi-a spus.
Andrei a privit-o.
Ți-a spus?
Noaptea, plângea. Am liniștit-o cum am putut.
Mamă, iartă-mă.
Vorbea abia șoptit. De aceea Paraschiva a știut că e sincer.
Pentru ce?
Pentru tot: apartament, că am dat ascultare altora, pentru azil… pentru că te-am trădat.
Andrei…
Lasă-mă. Doar să spun. Abia acum am priceput. M-am mințit că fac bine, că la azil ai tot ce-ți trebuie. Nu-i adevărat, am vrut doar să scap de probleme pentru că Lenuța a vrut. Și n-am avut puterea să refuz.
De ce?
Nu știu. E… puternică, mă face să mă simt mic, că mama și copiii mei sunt poveri pentru ea.
Paraschiva îl privea. Tot un copil îi părea, deși avea patruzeci și ceva de ani.
O iubești?
A ezitat.
N-aș mai ști. Probabil nu. Sau a trecut.
Ce vei face?
Plec de la ea. I-am spus deja. Nu s-a mirat. Parcă și ea s-a săturat.
Ai unde să stai?
Am închiriat o garsonieră. Dar nu vin să-ți cer apartamentul înapoi. Asta e imposibil. Am venit doar să…
El s-a oprit.
Doar să spui a completat ea.
Da. Și să întreb dacă mă ierti.
Paraschiva s-a ridicat la fereastră. Afară, Maria citea pe bancă. Lumina serii se așternea aurie peste iulie.
Te-am iertat demult. Dar nu înseamnă că mă întorc. Ești fiul meu. Asta nu se schimbă.
I-a auzit respirația întretăiată.
Mamă…
Poți veni aici oricând. Căsuța asta e și a ta, Ilie a construit-o și pentru tine.
S-a întors. Andrei privea ca în copilărie, când era bolnav și îl ținea de mână.
***
Maria n-a plecat la oraș cu tata.
S-a hotărât atunci: l-a rugat pe Andrei s-o lase la bunica, că e mai bine aici, că are treabă. El a privit la Paraschiva, care a dat din cap.
Dacă vrea, și acceptă Violeta…
Violeta a acceptat. Maria a rămas.
S-au scurs restul verii, apoi toamna. Maria mergea la școala din sat, la doi kilometri. Paraschiva o conducea la drum și se gândea la ciudățeniile vieții.
Cu Andrei vorbea la telefon săptămânal, uneori mai des. Discuțiile erau calme, cinstite. El îi povestea ce gătește, ce reușite mici are, iar ea îl sfătuia câte ceva.
Nu-ți lipsește orașul, mamă?
Nu.
Deloc?
Deloc. N-aș fi crezut.
Mă bucur că ești bine.
Știu.
Nicolae a întrebat dacă Paraschiva nu vrea să ia fata în grijă legală.
Ba da, cred că vorbesc și cu Andrei, și cu Violeta. Maria ar vrea să rămână aici.
Aici îi e bine.
Vă place?
Copil curios, atent. E nevoie de liniște la copii din ăștia.
Paraschiva l-a privit.
Știți să vedeți oameni.
Am învățat la viața mea.
Și pe mine mă vedeți?
A zâmbit sumbru.
Sunteți alta decât toamna trecută.
Cum?
Liberă. Înăuntru, nu în afară.
A stat pe gânduri.
E drept.
Octombrie s-a răcit. Paraschiva făcea focul fără greș, ușor totul îi era cunoscut. Maria venea acasă de la școală, făcea teme pe masă, iar Paraschiva tăia legume la ciorbă.
Mamaie, trebuie să scriem o compunere despre omul pe care-l respectăm.
Pe cine alegi?
Pe tine. Pot?
Poți, dar nu mă slăvi aiurea.
Voi zice adevărul: că ai plecat de la zero aici, că n-ai devenit rea sau plângăreață.
Am plâns, doar nu te-am anunțat.
E onest. Să plângi tăcut e semn de politețe, nu de slăbiciune.
De unde știi tu asta?
Le-am gândit eu. O pun și în compunere.
Maria zâmbi și se apucă de scris.
Afară se întuneca. Se auzea din depărtare trilul păsărilor. În colț, pe raft, stăteau la vedere poza cu Ilie, Andrei școlar, Maria mică.
Scârțâi poarta. Nicolae intră cu o găleată de varză acră.
Vă dau niște varză! Tocmai s-a murat.
O pun la ciorbă, Nicolae!
Vin imediat.
Maria lăsă pixul.
Moșule Nicu, stai la masă cu noi!
Paraschiva auzea glasu-i domol, Maria-i povestea despre compunere, despre bunică-sa.
A gustat ciorba, a mai pus sare. Era casa ei, soba ei, viața ei. Casă mică, veche, cu podele scârțâite, dar a ei.
Peste câteva săptămâni urma să vină Andrei. Vorbiseră să se vadă cu Violeta și Paraschiva să discute despre tutelă. Maria știa și nu avea emoții avea încredere în ce va fi.
Paraschiva nu mai făcea planuri. Trăia zi de zi, cu liniște.
Nicolae a intrat cu borcanul, a pus pe masă.
Miroase a mâncare bună!
Luați loc, e gata.
Maria a adus farfuriile, a așezat tot. Gesturi simple, știute.
S-au așezat la masă.
Afară era beznă, fereastra cuprindea trei siluete la lumină, nor de abur și miros de ciorbă. Imaginea era conturată, caldă, ca-n geamurile vechi de la sat.
Mamaie, vine tata sigur săptămâna viitoare?
Așa a promis.
Vreau să-i arăt cum trăim aici. Nu ne-a mai văzut decât iarna.
Vara aici e altă lume, spuse Paraschiva.
Dar mai bună?
I-a privit pe amândoi, a văzut masa, borcanul de varză.
Mai bună, Maria, mult mai bună.
Atunci să vină și să vadă!
