Telefonul sună exact la amiază, despărțind tăcerea grea și tensionată a așteptării.
Lidia Ionescu ridică rapid receptorul, netezind instinctiv o presupusă ridicătură de pe covorul de sărbătoare.
Vasile? Fiule?
Mamă, salut. Îți transmit un la mulți ani.
Vocea lui Vasile e obosită, ca și cum ar vorbi din subsol, cu un scrâșnet de obstacole.
Mamă, nu te supăra. Pur și simplu nu pot. Deloc.
Lidia rămâne fără cuvinte. Privirea îi cade pe bolul de salată cu creveți, pe care la pregătit de dimineață.
Cum așa nu poți? Vasile, am 70 de ani. E un jubileu.
Înțeleg, dar e forțămajoră. Termenul proiectului se apropie, știi domeniul nostru. Partenerii sunt nerăbdători, totul depinde de mine.
Dar ai promis
Mamă, e treabă, nu o capriciu. Nu pot să arunc totul și să dezamăg de echipă. Nu reușesc să ies din impas.
În receptor domnește un zgomot de linie.
Voi veni săptămâna asta, să stăm de vorbă în doi. Promit. Bănuiesc? Te sărut.
Un scurt ton.
Lidia lasă receptorul încet.
Setenta. Forțămajoră.
Seara se scurge în ceață. Îi apare vecina Ana, aducând o tavă cu ciocolată amară Poiana. Îi stăm la masă, sorbind câte un pahar de țuică pentru stare. Lidia încearcă să zâmbească, dă din cap, povestește despre serialul preferat, dar petrecerea se restrânge la bucătăria ei și se stinge fără să înceapă.
Târziu în noapte, îmbrăcată în halat vechi, ia tableta. Glisează mecanic degetul pe ecran, deschizând fluxul de pe Facebook. Licitează poze cu case de la țară, pisici, rețete.
Și brusc o lumină intensă și dureroasă.
Pagina Mirelei, roaba ei.
Un post nou, publicat acum douăzeci de minute.
Restaurantul Miorița sau ceva asemănător. Vânătăi de aur, chelneri în mănuși albe, muzică live, pahare de cristal.
Mirela. Mama ei, Elena Andreea, strălucind în perle, cu un buchet uriaș de trandafiri roșii.
Și Vasile.
Fiufiul ei. În cămașă curată și luminoasă, își îmbrățișează soacră.
Zâmbește.
Exact același Vasile, cu forțămajoră și partenerifierari.
Lidia mărește poza. Pe ecran apar fețe fericite și calde.
Sub postare scrie: Sărbătorim ziua de naștere a mamei noastre dragi! 70! Am mutat weekendul ca să fie comod pentru toți!
Comod.
Își amintește clar că sărbătorirea a fost mutată săptămâna trecută, marți, la aniversarea ei.
A mutat. La jubileul ei.
La cele șaptezeci de ani.
Continuă să deruleze. Vasile ridică paharul și rostește un toast. Mirela și el râd, aruncând capul înapoi. Pe masă stridii, vin, aperitive luxoase.
Muncă.
Privește fața relaxată a fiului.
Problema nu era restaurantul, nici buchetul, deși ar fi umplut aproape tot vasul.
Problema era minciuna.
O minciună rece, calmă, cotidiană.
Lidia închide tableta.
Camera, plină de miros de mâncăruri neatinse, pare goală.
Cele șaptezeci de ani devin doar o dată incomodă.
O zi pe care o poți amâna pentru sărbătoarea altuia.
Dimineața de luni îl întâmpină un miros acru de masă stricată.
Ciorba pe care a fiert-o ore în șir sa stricat. Salata cu creveți sa lăsat, acoperită de maioneză. Friptura de porc e acoperită de film lipicios.
Lidia ia un coș mare de gunoi.
Metodic, farfurie cu farfurie, aruncă la el ce era sărbătoarea ei.
Munca ei. Așteptarea ei.
Se împrăștie rulouri de vinete, pe care leaducea Vasile cu drag. Se scurge bucăți din Napoleonul de casă.
Fiecare mișcare a lingurii se simte ca o durere surdă în piept.
Nu e o insultă, e ștergere.
Au șters-o politicoasă, sub pretextul forțeimajoră.
Spală vasele, scoate un colet greu și trădeștel, așteptând.
El a promis să treacă săptămâna asta.
Telefonul sună abia miercuri.
Mamă, salut! Ce faci? Scuze, am dat tot peste cap.
Sunt bine, Vasile.
Uite, îți aduc un cadou. Vin pe 15 minute, apoi Mirela va veni avem bilete.
Bilete?
Pentru teatru, unul nou, pe care Mirela la luat.
Ajunge în oraș în decurs de o oră. Îi oferă o cutie grea.
La mulți ani încă o dată.
Pe cutie un umidificator cu ionizare.
Mulțumesc, spune încet, punând cadoul pe podea.
Mirela la ales, e foarte fain. Pentru sănătate.
Intră în bucătărie, umple un pahar cu apă de la robinet.
Mamă, de ce nu ai mâncare?
Am aruncat tot luni.
Vasile încruntă.
Serios? Puteai să mă suni, aș fi luat ceva
Lidia îl privește în tăcere.
Își caută scuze, se gândește că Mirela poate la forțat, că nu a vrut, că nu știa.
Dar el rămâne acolo și continuă să mintă.
Vasile.
Ce?
Am văzut poze.
Se îngheață, paharul în mână, se întoarce încet.
Ce poze?
De la restaurant, sâmbătă, în pagina Mirelei.
Fața lui tremură, apoi se înfiripă dură, iritată.
Ah, înțeleg. Începe
Tu ziceai treabă.
Mamă, Dumnezeule, ce contează?
Contează că mai mințit.
Vasile aruncă paharul pe masă cu atâta forță încât apa stropi pe lângă.
Nu am mințit! Am avut treabă! Am lucrat până vineri, nu am dormit toată noaptea!
Și sâmbăta?
Sâmbăta Mirela a organizat festa mamei! Știi Mirela vrea totul cum trebuie! Ce să fac eu?
Vocea lui se înălță, devenind aspră.
Ce, să mă destram? Nici nu voiam să merg nicăieri! Mam săturat!
Lidia îl privește în tăcere.
E fiul ei adult, de patruzeci de ani.
Strigă doar pentru că a fost prins în minciună.
Puteai să spui simplu: Mami, nu vin, sărbătorim la Elena Andreea.
Și ce ar fi schimbat?! exclamă el. Să nu-mi torni săptămâna pe suflet?
Să nu-mi torni săptămâna pe suflet.
Asta e motivul.
Mamă, asta e familie. Familia mea. Trebuia să fiu acolo. Vrei să am probleme cu Mirela?
Se uită la ea cu furie ascunsă. Se apără și, în defensivă, o face vinovată.
La ușă sună soneria.
Uite, Mirela a venit. Gata, mamă, nu mai am timp.
Ia geaca.
Desprindete de aparat, are instrucțiuni. E util.
Pleacă prin ușă, lăsând-o singură în bucătărie.
Lidia privește urmele umede ale paharului pe masă.
Nodul se strânge.
Încercarea ei de a vorbi calm, ca adulți, eșuează. El nu doar că a mințit a ales minciuna ca cea mai comodă cale de a comunica cu ea. Iar jubileul ei devine doar o neplăcere.
Un săptămână trece întro stare de amorțire ciudată.
Lidia în cele din urmă despachetează cadoul. Utilul.
Se luptă cu instrucțiunile, umple rezervorul cu apă, îl conectează la priză.
Aparatul începe să bâzâie. Se aprinde o lumină albastră, și prin casă se aude un murmur uniform, profund.
Și mirosul mai exact, lipsa lui.
Aerul, întotdeauna cu nuanță de cămin amestec de cărți vechi, ierburi uscate și câteva picături de Vin Roșu de la Cotnari, devine steril.
Fără culoare. Mort.
Ca și cum cineva ar fi venit și ar fi clătit casa cu clor, ștergând toate urmele vieții sale.
Încearcă să se obișnuiască. Mirela a ales.
Aparatul bâzâie, luminează, ionizează. Lidia simte că în acest aer curat și fără caracter îi devine tot mai greu să respire.
Deschide fereastra, dar sterilitatea nu dispare se îmbină cu o adiere rece, făcânduo și mai rece și mai fără suflet.
Duminică, curăță praful de pe servitoare.
Mâinile i se mișcă automat pe rafturi, până când găsește o ramă.
Fotografie. Are cincizeci de ani. Vasile, atunci student, o îmbrățișează pe umăr zâmbet larg, păr dezordonat, ochi sinceri.
Pe revers, cu cerneală decolorată: Pentru cea mai bună și cea mai iubită mamă din lume! Al tău, fiul.
Lidia se așază pe canapea, privește chipul zâmbitor al băiatului din poză și ascultă bâzâitul monoton al purificatorului.
Acel fiu adevărat. Cel care trimitea felicitări și oferea mimosa la bursă.
Iar utilul un cadou adus de un bărbat obosit, ca să nu o critice.
Un dar cumpărat nu pentru ea, ci de la ea pentru a se achita.
Idealurile ei, credința că el e bun, doar că lau împins, se destramă.
Vede totul fără emoție rece, clar, ca sub un bisturiu.
Ia telefonul.
Formează un număr.
Vasile, salut.
Mamă? Ce sa întâmplat? în glasul lui se aude aceeași îngrijorare.
Da. Vino, te rog.
Am planuri, mamă. Mirela
Vino. Ia cadoul Mirelei.
Pauză.
Ce înseamnă ia?
Exact asta. Nul mai vreau. Vino.
Pune receptorul.
El apare în decurs de patruzeci de minute furios, roșu, din prag.
Ce se întâmplă? Ce înseamnă cadoul Mirelei?
Lidia stă în mijlocul camerei, liniștită.
Nul vreau, Vasile. Ial.
Arată spre aparatul care bâzâie în colț.
Glumești? E scump! Pentru sănătatea ta!
Sănătatea mea, Vasile, e când fiul meu nu minte în ziua mea de șaptezeci.
El tresare, ca și cum ar fi primit o palmă.
Din nou pe al tău! Am explicat!
Nu. Nu ai explicat. Ai strigat și ai plecat.
Doamne, de ce te agăți de ziua mea! Am stat la soacră și ce? E crimă?
Crima e să minți, Vasile.
Am mințit să nu te supăr!
Ai mințit ca să-ți fie comod, îi răspunde calm. Ca să nu recunoști că mama Mirelei e mai importantă pentru tine decât a ta.
E o lovitură exactă.
Își deschide gura, iar telefonul sună din nou.
Lupă pe ecran: Pisicuța.
Vasile aruncă o privire la mamă, apoi la telefon și apasă răspunde.
Da, Nico.
Sunt la mamă. Din nou discuție despre cadou.
Nu știu ce vrea! Hai să plec!
Îi pune receptorul jos.
Se uită la mamă.
Pentru prima dată, în ochii lui apare rușine.
Stă între două lumi mama calmă, care spune adevărul, și soția, care așteaptă cu bilete la teatru.
Mamă, eu se bâlbâie. Nu e așa
Pleacă, Vasile, îi spune ea. Mirela te așteaptă.
Se deplasează spre fereastră, semnalând că discuția sa încheiat.
El rămâne încă o clipă, apoi, cu o mișcare bruscă, ia geaca și iese.
Ea rămâne singură.
Se apropie de purificator și scoate priza din priză.
Bâzitul se stinge.
În casă revin mirosurile familiare.
Trec două zile.
Cutia cu utilul stă lângă ușă, ca un reproș mut.
Vasile nu mai sună. Nu vine săo ia. Așteaptă doar să se liniștească mama și să se împace.
Lidia înțelege nu va veni.
Ia telefonul și sună la curier.
Dictă adresa sediul biroului A, unde Vasile lucrează ca șef de departament.
Plătește curierul, iar doi tineri ridică cutia lucioasă și o duc la ușă.
Ușile se închid, liniștea se așterne în interior.
Actul se încheie. Fără cuvinte, dar cu demnitate.
Ea nu poate întoarce obiectul îi întoarce lui ei o lume fără suflet, o minciună, o încercare de a se achita.
Seara, telefonul sună.
Lidia recunoaște imediat cine este: numărul Mirelei.
Lidia Ionescu? vocea roabei tremură de furie reținută.
Da, Mirela.
Ce înseamnă asta? Ați returnat cadoul? Curierul la dus direct la biroul lui Vasile! Toți secretarii lau văzut!
Nu mia potrivit.
Nu mia potrivit? Am plătit douăzeci de mii de lei pentru el! A fost cadou de la noi!
Cadoul, Mirela, e când vine din inimă. Nu ca să acoperi minciuna.
În receptor se așază un scurt și șocat tăcere.
Cum îndrăznești! explodează Mirela. Vasile, din cauza ta, proiectul aproape că sa prăbușit, a lucrat ca un nebun, iar tu Tu ești mereu egoistă! Totul e greșit la tine!
Ești mereu egoistă.
Lidia închide ușa cu hotărâre și, cu ochii umezi, își promite că nu va mai lăsa pe nimeni să-i șteargă bucuria de a trăi.
