Fiul meu nu a mai sunat de trei luni. Am crezut că e ocupat cu serviciul. Până la urmă, m-am dus la el fără să-l anunț. Mi-a deschis o femeie necunoscută și mi-a spus că locuiește acolo de jumătate de an.
Dacă în ziua aceea nu aș fi urcat în autocarul spre Iași, probabil încă m-aș fi amăgit că Radu doar n-are timp.
Că serviciul, că are multe proiecte, că tinerii așa sunt au viață rapidă și uită să-și sune mama. Dar m-am urcat. Iar ce am văzut la ușa apartamentului lui mi-a răsturnat viața cu susul în jos.
Totul a început, de fapt, banal. Obișnuia să mă sune duminica, cam pe la prânz, între ciorba mea de găină și cafeaua lui de dimineață. Uneori, în mijlocul săptămânii, îmi dădea un SMS să mă întrebe de tensiune, dacă am fost la medic, dacă Mihaela de la trei țipă iar la televizor. Chestii obișnuite. După ce s-a dus Gheorghe, telefoanele astea mi-au ținut loc de aer. Singura ancoră care-mi mai rămăsese.
Șaizeci și unu de ani, patru ani de văduvie, treizeci și unu de ani la Primăria din Botoșani cadastru, hârtii și, dintr-odată, pensie, apartament gol și liniște. Liniște pe care o alunga doar sunetul acela, duminică de duminică.
În mai, Radu a încetat să mai sune.
La început n-am intrat în panică. Prima săptămână am zis că a uitat. I-am dat un SMS. Mi-a răspuns scurt: “Am treabă multă, te sun eu”. N-a sunat. A doua săptămână, alt SMS. “Totul e bine, mamă, vorbim”. A treia nimic. Am sunat eu, n-a răspuns. A dat mesaj după multe ore, sec, parcă scria altcineva în locul lui.
Prietena mea Lenuța, cu care merg la aerobic la Casa de Cultură, mi-a zis direct:
Marioaro, du-te la el. Nu-i bine ceva.
Poate are vreo fată și nu vrea să-mi spună… m-am scuzat eu, mai mult în fața mea decât a ei.
Cu atât mai mult, trebuia să sune! a dat din umeri Lenuța.
Dar eu tot am amânat. Știam că lui Radu nu-i plac surprizele. Și când trăia Gheorghe, când ne-am dus o dată peste el, a avut o față de zici că l-am prins cu ceva groaznic, iar el avea doar chiuveta plină. Cam așa era el avea nevoie de spațiul și timpul lui. Am înțeles asta. Sau cel puțin m-am convins singură că înțeleg.
În august n-am mai putut. Am luat bilet la autocarul BotoșaniIași, trei ore drum. Am pus în geantă un borcan cu dulceață de caise și o cutie cu plăcinta mea cu brânză, pentru că Radu o adora încă din liceu. Pe drum mă tot gândeam ce o să-i spun. Că mi-e dor. Că nu trebuie să mă sune zilnic, dar o dată pe săptămână nu-i prea mult. Că-s mama lui, nu o povară.
Pe scara blocului am intrat pe la trei. Etajul trei, ușa din dreapta, covorașul maro cu Bine ai venit! pe care i-l cumpărasem la mutare.
Nu mai era covorașul.
Era un covor simplu, cenușiu. Am apăsat pe sonerie. Mi-a deschis o femeie tânără, cam la 30 de ani, păr șaten, tăiat bob, în trening și cu o cană de ceai în mână.
Bună ziua, îl caut pe Radu Ciobanu, am zis cât am putut de calmă.
Femeia m-a privit suspicioasă.
Nu există niciun Radu aici. Locuiesc aici de șase luni.
Am rămas la ușă cu cutia de plăcintă și borcanul de dulceață, fără să pot să trag aer. Femeia Andreea, așa s-a prezentat mai târziu m-a poftit totuși înăuntru, cred că păream gata să leșin.
Apartamentul era complet schimbat. Mobila, draperiile, până și pereții erau vopsiți altfel. Nici urmă nu mai era de Radu.
Andreea îl luase cu chirie printr-o agenție. Nu-l cunoștea pe proprietar, totul prin intermediar. Mi-a dat un număr de telefon. Am sunat direct, de pe canapeaua pe care la începutul anului stătea fiul meu.
Agentul mi-a confirmat Radu Ciobanu și-a dat apartamentul în chirie din februarie. Nu, nu a lăsat adresă de corespondență. Da, plătește constant, prin transfer bancar din România.
M-am întors la Botoșani cu ultimul autocar. N-am plâns. Eram prea bulversată ca să pot plânge. Unicul meu copil, cel care m-a ținut de mână la înmormântarea lui Gheorghe, cel care m-ajuta cu declarațiile la ANAF, cel care-mi spunea “mamă, mereu poți conta pe mine” plecase, își dăduse casa unei străine și nu mi-a spus niciun cuvânt.
Trei zile n-am pus mâna pe telefon. Am vrut să sune el. N-a sunat.
A patra zi i-am scris: Am fost la Iași. Știu că nu mai locuiești pe Independenței. Sună-mă.
A revenit cu telefon peste o oră. Pentru prima dată după trei luni am auzit vocea lui, nu robotul de la mesaje.
Mamă… îmi pare rău. Ar fi trebuit să-ți spun.
Unde ești?
Tăcere. Liniște apăsătoare.
La Bergen, în Norvegia. Din martie.
Am căzut pe un scaun în bucătărie. Pe geam, vecina atârna rufe pe sârmă. În jur, lumea era normală, iar a mea se învârtea.
Radu a vorbit mult. Că după ce a murit tata s-a simțit copleșit. Că telefoanele mele, întrebările, pachetul cu plăcintă toate îl sufocau. Că nu putea să-mi spună, știa că m-ar durea. Așa că, în loc să confrunte, a fugit.
Simțeam că dacă nu plec, mă sufoc a zis încet. Nu de tine, mamă. De faptul că trebuia să-i țin locul lui tata. Să umplu golul.
Voiam să țip. Să-i spun că niciodată nu i-am cerut să fie altceva decât copilul meu. Dar când am închis ochii să fiu sinceră cu mine, mi-am amintit toate telefoanele acelea de duminică, când îi povesteam tot, fiecare zi, fiecare drum la medic, fiecare factură, ca și cum ar fi fost bărbatul casei, nu băiatul meu.
N-am spus asta cu voce tare. Nu atunci. Nu eram pregătită.
Să vii acasă de Crăciun atât am putut zice.
Vin, mamă.
Am rămas pe scaun multă vreme după ce am închis. Plăcinta adusă la Iași a rămas neatinsă pe masă. Am mâncat singură o bucată. Era bună. Întotdeauna ieșea bună.
Radu a venit acasă în decembrie. A stat la masa de Ajun chiar în fața mea pe scaunul lui Gheorghe, dar nu ca să-l înlocuiască. Ci ca un bărbat mare, care a făcut un lucru urât, dar a avut motivele lui. N-am pomenit nimic de Bergen la colindători. Poate o să povestim cândva. Poate nu.
Lenuța mă tot întreabă dacă l-am iertat. Nici acum nu știu răspunsul. Știu doar că, de când sună duminica și sună iar, mereu încerc să vorbesc mai puțin despre mine. Îl întreb mai mult ce face el, nu ce fac eu. E puțin. Dar de undeva trebuie început.
Uneori, cea mai mare dovadă de iubire pe care o mamă o poate da unui copil ajuns la maturitate e să-l lase să plece. Chiar dacă nimeni n-a învățat-o cum.
