Fiul meu nu a sunat timp de trei luni. Am crezut că are mult de lucru. În cele din urmă, am decis să merg la el fără să-l anunț. Mi-a deschis ușa o femeie necunoscută, care mi-a spus că locuiește acolo de jumătate de an.
Dacă nu m-aș fi urcat atunci în autocarul spre Chișinău, probabil aș mai fi trăit mult timp cu iluzia că Radu pur și simplu nu are timp.
Că serviciul îl acaparează, că lucrează la un proiect nou, că tinerii așa trăiesc mereu pe fugă și uită să-și sune mama. Dar eu am urcat în autocar. Și ceea ce am descoperit la ușa apartamentului lui mi-a dat peste cap toată viața.
Totul a început, de fapt, banal. Obișnuia să mă sune duminica, pe la amiază, între ciorba mea de găină și cafeaua lui de dimineață. Uneori, îmi trimitea un mesaj în timpul săptămânii mă întreba dacă am fost la medic, ce tensiune am avut, sau dacă tanti Viorica de la parter mai face gălăgie cu nepotul. Lucruri obișnuite. După moartea lui Mihai, soțul meu, telefoanele lui Radu au devenit pentru mine ca și cum aș respira. Era singurul lucru de care mă mai agățam.
Șaizeci și unu de ani, patru ani de văduvie, treizeci și doi de ani muncă la cadastru în primărie și, deodată, pensie, apartament gol și liniștea spartă doar de telefonul acela duminical.
În mai, Radu n-a mai sunat.
La început, nu mi-am făcut griji. Prima săptămână mi-am spus că a uitat. I-am trimis un mesaj. Mi-a răspuns scurt: Multă treabă, te sun eu. Nu m-a sunat. A doua săptămână alt SMS. Totul e bine, mamă, povestim. A treia tăcere. Am sunat, nu a răspuns. Mi-a scris abia peste câteva ore, și atât de sec, de parcă altcineva scria în locul lui.
Mihaela, vecina cu care mergeam la gimnastică la Casa de Cultură, mi-a spus într-o zi direct:
Doina, du-te la el. E ceva la mijloc.
Poate are o fată și nu vrea să-mi spună, îl apăram, mai mult în fața mea decât în fața Mihaelei.
Tocmai de-asta ar trebui să sune
Am amânat. Radu nu a fost niciodată un fan al surprizelor. Cândva, pe vremea când Mihai mai trăia, am venit la el pe neașteptate, și a făcut o față de parcă l-am prins cu ceva rău avea, de fapt, doar dezordine în bucătărie. Întotdeauna a fost genul care ținea la spațiul său. Credeam că-l înțeleg. Sau așa voiam să cred.
În august nu am mai rezistat. Am cumpărat un bilet la autocarul BacăuChișinău, trei ore de drum. Am luat cu mine un borcan de dulceață de caise, făcută de mine, și o pungă de plăcinte cu brânză, fiindcă Radu le adora încă din liceu. Pe drum îmi repetam ce o să-i spun: că mi-e dor, că nu trebuie să mă sune zilnic, dar o dată pe săptămână nu-i prea mult. Că sunt mama lui, nu o povară.
Am intrat în scara blocului pe la ora trei. Etajul trei, ușa din dreapta, covorașul maro cu Bine ați venit, pe care i l-am dăruit la mutare.
Covorașul nu mai era acolo.
În locul lui, o preș fără niciun fel de inscripție. Am sunat la ușă. Mi-a deschis o femeie tânără, vreo treizeci de ani, păr șaten tuns scurt, în trening și cu o cană de ceai în mână.
Bună ziua, îl caut pe Radu Costin, am spus, încă liniștită.
Femeia a mijit ochii.
Nu știu cine e Radu. Eu stau aici de jumătate de an.
Am rămas cu plăcintele și dulceața în mâini, fără glas. Femeia Lilia, așa s-a prezentat mai târziu m-a poftit înăuntru, căci probabil vedea că mă țin cu greu pe picioare.
Apartamentul era schimbat. Mobilă nouă, draperii noi, până și pereții altă culoare. Nimic din ce-mi aminteam. Nici un semn de-al fiului meu.
Lilia îl închiriase printr-o agenție, nu îl cunoștea personal pe proprietar, totul trecea printr-un intermediar. Mi-a dat un număr de telefon. Am sunat de pe canapeaua unde poate încă, acum jumătate de an, stătea Radu seara.
Intermediarul a confirmat: Radu Costin și-a dat apartamentul în chirie în februarie. Nu, nu a lăsat adresă de corespondență. Da, plătește lună de lună, transfer bancar în lei moldovenești.
Am revenit la Bacău cu ultimul autocar. N-am plâns. Eram prea amețită să pot plânge. Fiul meu singurul meu copil, cel care mă ținuse de mână la înmormântarea lui Mihai, cel care mă ajuta la completarea actelor și zicea mama, mereu poți conta pe mine și-a dat apartamentul spre chirie unei străine și a plecat, fără să spună un cuvânt.
Trei zile am așteptat să mă sune. N-a dat niciun semn. A patra zi i-am scris scurt: Am fost la Chișinău. Știu că nu mai locuiești pe Ștefan cel Mare. Sună-mă.
M-a sunat după o oră. Prima oară în trei luni i-am auzit vocea, nu doar mesaje scrise.
Mamă îmi pare rău. Ar fi trebuit să-ți spun.
Unde ești?
O tăcere grea.
În Bergen. În Norvegia. Din martie.
M-am așezat pe scaunul din bucătărie. Pe fereastră, vecina de vis-a-vis usca hainele pe balcon. Viața mergea înainte, dar a mea parcă se fisura.
Radu mi-a povestit mult. Că după moartea tatei s-a simțit sufocat. Că telefoanele mele, întrebările despre sănătate, plăcintele pe care i le trimiteam totul îl apăsa. Nu știa cum să-mi spună, știa că m-ar răni. Și a ales drumul cel mai urât: fuga.
Aveam impresia că mă asfixiez, dacă nu plec. Nu de tine, mamă, ci de ideea că trebuie să îl înlocuiesc pe tata. Să umplu golul.
Am vrut să țip. Să-i spun că nu i-am cerut asta niciodată. Dar, sincer, retrăind momentele, mi-am dat seama: toate acele duminici în care îl sunam să-i povestesc de toate grijile, de fiecare factură, de fiecare control medicat, ca și cum era soțul meu, nu fiul meu.
N-am spus nimic pe moment. Nu eram încă pregătită.
Vino acasă de sărbători, i-am spus doar.
Revin, mamă.
Am închis și am rămas în bucătărie multă vreme. Plăcintele pe care le duceam la Chișinău au rămas neatinse pe masă. Am mâncat una. Era bună. Mereu au fost bune.
Radu a venit în decembrie. A stat la masa de Crăciun în fața mea pe locul lui Mihai, dar nu ca să-l înlocuiască, ci ca un bărbat matur, care a greșit, dar a avut motivele sale. N-am vorbit despre Bergen la masa de Ajun. Poate cândva vom vorbi. Sau poate nu.
Mihaela mă mai întreabă uneori dacă l-am iertat. Nu știu ce să-i răspund. Doar că atunci când sună duminica și sună regulat încerc să vorbesc mai scurt. Și să-l întreb mai mult despre el, nu să-i povestesc doar de mine. Nu-i mult, dar tot trebuie să începi de undeva.
Uneori, cea mai mare dovadă de iubire pe care o poate da o mamă unui copil adult este să-l lase să plece. Chiar dacă nimeni nu a învățat-o vreodată cum să facă asta.
