Fiul meu și-a adus acasă logodnica. În clipa când i-am văzut chipul și i-am auzit numele, am simțit că mi se clatină pământul sub picioare. O știam. Vai, cât de bine o știam pe fata aceea. N-aș fi crezut vreodată că voi fi în stare de așa ceva…
Au trecut doar trei luni până să-mi dau seama că băiatul meu nu mai era același. Pleca mai des de acasă, întârzia nopțile, și zâmbea din senin, parcă în fața unei fericiri ascunse. Dar atunci când, într-o seară, la cină, și-a dres timid glasul și mi-a spus că are pe cineva, aproape că mi-a căzut lingura din mână. Despre fată nu știusem nimic până atunci. Nicio vorbă, niciun nume, nicio fotografie. Fata necunoscută.
Ne-am cunoscut la o cafenea lângă universitate, zise el. O cheamă Viorela.
Numele îi tremura pe buze abia ca o rugă. Dar era mândru s-o rostească. Viorela, zicea el, era deosebit de timidă și se temea de întâlnirile cu familia. Mi-a dat de gândit lucrul acesta, dar nu m-am băgat. Copiii cresc.
Totuși, după trei luni veni vestea care mi-a împietrit palmele: îi ceruse mâna.
Am insistat împreună cu soția: să vină la noi! Trebuia s-o cunoaștem. Am gătit întreaga zi bucate alese, am ornat masa cu șervete apretate, iar soția a ales cele mai bune fripturi de vită. Ne străduiam să-i facem o primire pe măsură. Dar neliniștea sălășluia deja în mine.
Când s-a deschis ușa și cei doi au intrat, am simțit că timpul se rupe o clipă. Băiatul meu strălucea de fericire, iar ea… Viorela… La vederea chipului ei, mi-a înghețat răsuflarea. Îmi era atât de familiară ca o melodie demult uitată, venită brusc din trecut. Și, când s-a prezentat, ceva s-a aprins în mintea mea, ca și când s-ar fi aprins lumina într-o încăpere întunecată.
Viorela, hai până în pivniță să alegem vinul pentru cină, i-am spus cu glas stăpânit. Prea stăpânit.
Am lăsat-o să coboare prima. Pivnița mirosea a răcoare și butoaie de stejar. Când a intrat, am închis ușa și am încuiat repede. Dincolo se auzi o strigare sugrumată.
Am urcat apoi la soție și la băiat. Erau albi ca varul.
Acum sunăm la poliție, am spus. Am ce povesti.
Cu zece ani în urmă, dispăruse o fată fata vecinilor de pe uliță. O chema Viorela. Frumoasă, tăcută, cu ochi mari. Venea adesea la noi, mă ajuta la grădină, râdea cu fiul meu… Credeam că are toată viața înainte. Și pe urmă a dispărut. I-au găsit lucrurile pe malul Prutului poliția a spus că-i un accident. Dar trupul nu s-a găsit niciodată. În ziua aceea, o lăsasem să sune din pivniță, să cheme un taxi acela a fost ultimul moment când a văzut-o cineva.
Ani de zile întrebările nu mi-au dat pace. Și acum, în fața mea aceeași înfățișare. Aceleași priviri.
Tată, ești nebun! striga fiul meu. Ea nu știe nimic despre ce vorbești!
Dar presimțirea aceea grea, adâncă, n-a dat înapoi.
Am chemat poliția.
Cât am așteptat, Viorela n-a scos un sunet din pivniță. Nu s-a zbătut, nu a strigat. Doar tăcerea de-ți îngheța sângele.
Când au sosit agenții, au invitat-o sus. Mă așteptam la reproșuri, la plânsete, dar Viorela a ieșit liniștită, ca și când știa că așa trebuia să fie.
Semănați cu fata dispărută acum zece ani, a spus polițistul.
Viorela a zâmbit rece.
Știu, a spus ea.
Au urmat două ore de anchetă. Apoi am fost trimiși acasă. Dar după nici o oră, poliția s-a întors speriați.
A dispărut, a zis ofițerul. Din cameră. Pe camerele video nimic. A intrat, dar n-a ieșit. De parcă s-ar fi topit.
Mi se părea că pierd pământul de sub mine.
Zilele următoare au fost pline de ceartă. Fiul meu ne evita, azvârlea uși, mă acuza. O iubea. Îi vedeam în ochi mai multă suferință decât furie.
În a treia noapte, a dispărut și el.
Am căutat peste tot pe stradă, prin pod, în garaj. Nimic. Abia soția, coborând tremurândă în pivniță, m-a chemat șoptit.
Pe masa de vin stătea o scrisoare, scrisă ordonat.
Nu ne căutați. Când va fi vremea, ne întoarcem. Viorela.
Lângă bilet era o fotografie veche: eu, fiul meu și, lângă noi, o fată. Viorela cea adevărată. Privea ca spre casă. Ca spre familie.
Mi-am dat seama că poza fusese pitită acolo atâta vreme. Dar cine a găsit-o?
După o săptămână, în zori, a bătut cineva la ușă. Era fiul meu cu chipul îmbătrânit, ochii goi.
Nu e om, tată, a șoptit.
Simțeam cum înțepenesc.
A povestit așa:
După dispariția de acum zece ani, unii au găsit trupul Viorelei. Dar ea… trăia. Doar că organismul nu mai funcționa cum se cuvine. Oameni de știință un proiect secret, privat au încercat s-o salveze. Nu prin medicină. Altceva. I-au păstrat conștiința… într-un trup artificial. Dar amintirile îi erau fragmentate, se rătăceau printre secvențe neclare.
Când te-a văzut, a recunoscut, a spus băiatul. S-a adunat totul.
Viorela se întorsese special. Să închidă capitolul început atunci. Să-și amintească ultima clipă. Pivnița. Ultimul telefon. Vorbele pe care i le spunsem eu, înainte să plece la râu.
Mi-a trecut un fior ghețos pe șira spinării.
Ce și-a adus aminte? am întrebat.
Fiul meu mi-a dat un al doilea bilet.
Mi-ai zis seara: du-te singură acasă. E important. Te-am ascultat. De-acolo, doar apa…
Mi-am pus mâinile la gură. Îmi aminteam. Atunci eram sigură că tatăl ei o așteaptă cu mașina.
A fost greșeala mea. Un dezastru ce i-a curmat viața.
Te-a iertat, a zis încet băiatul. Dar nu s-a iertat pe sine. De aceea s-a întors.
Unde e acum? a întrebat soțul.
Fiul a clătinat din cap.
S-a dus spre apă. Acolo unde totul a început. Pentru totdeauna.
În seara aceea, în trei am mers pe malul Prutului. Apa se legăna tăcută, tulbure. Bătea vântul rece. I-am pus mâna pe umăr băiatului.
Și atunci am văzut-o o siluetă, pe pod, departe. Imobilă, ca o statuie. S-a întors spre noi, și-a dus palma la piept semn de mulțumire.
Și s-a risipit, ca un abur în bătaia vântului.
Băiatul meu a tăcut îndelung, apoi a șoptit:
Era pe jumătate mașină… Dar inima ei era vie.
Am încuviințat. Pentru că am priceput: vina mea nu era față de lege, nu față de soț, ci față de amintire. Iar Viorela nu venise să ne răzbune… ci să ducă taina la capăt.
De atunci, în pivnița noastră e mereu gol. Dar uneori, când trec pe lângă ușă, aud clinchet slab de sticlă ca o șoaptă:
Nu uit, și iert.
Și acesta e cel mai cutremurător și în același timp cel mai liniștitor lucru pe care l-am trăit vreodată.
