Întotdeauna am crezut că fiul meu va rămâne sprijinul și prietenul meu de nădejde. Dar după ce s-a căsătorit, parcă n-a mai fost același om.
Nu m-am așteptat niciodată ca copilul meu să se schimbe atât de mult sub influența altcuiva. Singurul meu fiu, Alexandru, a fost mereu un băiat de aur — politicos, bun la inimă, gata să ajute. Așa a crescut și așa a rămas și când s-a făcut mare. Ne vedeam des, petreceam ore vorbind despre toate cele, ne împărtășeam necazurile și bucuriile, și ne ajutam reciproc atâta timp cât nu-mi depășeam atribuțiile de mamă. Totul a fost bine până când a apărut ea în viața lui — Maria.
La nuntă, Maria și Alexandru au primit un cadou de la părinții ei — un apartament cu o cameră în centrul Chișinăului, proaspăt renovat. A devenit cuibușorul lor. Nu am fost niciodată pe la ei, dar fiul meu mi-a arătat poze pe telefon: pereți luminoși, mobilă nouă, oază de confort. După moartea soțului meu, nu mi-a rămas niciun leu economisit, așa că am decis să le dau tinerilor aproape toate bijuteriile mele — lanțuri și inele de aur, mărgeluțe pe care le-am adunat în ani. I-am spus Mariei: „Dacă vrei să le topești, nu mă opun”. Am vrut să le fac bine, să-i ajut la început de drum.
Dar Maria… S-a arătat repede. Femeie cu caracter ascuțit, ca o lamă. Am remarcat cum arunca o privire în plicurile cu bani adunate pentru nuntă — era curioasă să știe cât au adunat. Pe de o parte, asta o arăta ca fiind o femeie gospodină, dar pe de alta, trebuia să fiu vigilentă. Femeile moderne adesea își văd soțul ca pe un portofel și apoi, dacă e cazul, se despart și își iau jumătate din avere. Nu doresc așa ceva pentru Alexandru, dar o neliniște mă roade.
La jumătate de an după nuntă, Maria a zis că nu vrea copii încă. Zicea că în garsoniera lor nu se poate. Dădea din umeri: “Ce să facem? Nu vreau credit, iar pentru un apartament mai mare nu știm când vom strânge bani. Alexandru încă nu-i director”. Vorbea cu glas de calcul. Eu trăiesc în casa începută de soțul meu regretat. A rămas neterminată, cu găuri în pereți. Iarna e gheață în ea, nu am bani din pensie să o încălzesc. Și Maria a zis: „Vinde casa, ia-ți o garsonieră și restul dă-ni — pentru un apartament nou. Apoi ne gândim la copii”.
Voi înțelegeți ce-nseamnă asta? Vrea să mă mut într-o colivie mică și să-și ia ce-i mai bun pentru ei. Și poate apoi iau și garsoniera de la mine, trimițându-mă la azil. Inițial, am vrut să accept — doar m-ar fi ajutat cu niște bani lunar. Dar acum? Niciodată! Cu una ca Maria trebuie să fii atentă — poți aștepta orice mișelie.
După acea discuție, Alexandru a venit la mine de câteva ori. Încearca să sugereze că ideea ei nu-i chiar rea: „La ce-ți trebuie casă mare? Într-o garsonieră totul e mai simplu, mai ușor de întreținut”. Am rămas pe poziții: „Orașul crește, peste 5-10 ani casele se scumpesc. Terenul meu nu mai e la periferie, să vând acum ar fi nebunie”. O dată am propus: haideți să schimbăm. Să se mute ei în casa mea, și eu în garsoniera lor. E același lucru, nu-i așa? Dar Maria s-a împotrivit. Nu i-a plăcut că trebuia să repare casa, să investească, pe când eu aș fi locuit fără griji în apartamentul lor. Îi trebuia comoditate, chiar dacă varianta mea era mai avantajoasă. Așa e ea, și nu poți schimba asta.
Apoi m-am îmbolnăvit. Serios, până la os. În pat, nu mă puteam ridica: febră, tuse, durere de cap. Îl rog pe Alexandru să vină, să-mi aducă de-ale gurii, medicamente. Știam că timpul tinerilor e limitat, dar nu puteam găti — nici măcar un ceai. Cândva m-ar fi lăsat totul și ar fi venit în fugă. Acum? A venit doar a doua zi. Mi-a făcut un praf de „Theraflu” dintr-un plic, mi-a lăsat o cutie de aspirină probabil expirată, și a plecat. Noroc cu prietena mea care a venit cu supă, medicamente, tot ce trebuia. Dacă n-ar fi fost ea? Ce m-aș fi făcut?
Fiul meu a fost lumina mea, sprijinul meu în toată viața. Aveam încredere oarbă în el — nu era doar copilul meu, era și prietenul meu, o parte din mine. Dar nunta a schimbat totul. Am rămas străini și nu pot schimba asta. El e unicul meu copil, iubirea și mândria mea, dar acum văd: inima lui nu mai e cu mine. A ales-o pe ea. Maria s-a pus între noi ca un zid, iar eu am rămas de partea cealaltă — singură, abandonată, inutilă. Rațiunea îmi spune: legătura s-a rupt. E rândul său să aleagă — mama sau soția. Și alegerea e clară ca lumina zilei. Totuși, inima încă speră că își va aminti de ceea ce am fost pentru el și va reveni. Dar în fiecare zi speranța se topește ca zăpada sub soarele străin.
