Mamă, deschide. Eu sunt. Și nu-s singur.
Vocea lui Dănuț răzbătea prin ușă cu o fermitate pe care nu o mai recunoșteam la el. Am lăsat cartea pe care o citeam și m-am dus în hol, îndreptându-mi repede părul, din reflex.
Acele neliniști mărunte, cuibărite pe sub coaste, au început să mi se miște în burtă ca niște viermișori neastâmpărați.
Pe prag stătea fiul meu, iar în urma lui un bărbat înalt, cu o haină scumpă și o servietă din piele, privindu-mă evaluativ, ca pe o mobilă pe care trebuie ori vândută, ori dusă la țară.
Putem intra? a întrebat Dănuț, neclintit. Parcă deja se simțea stăpânul casei. Bărbatul, fără niciun gest de politețe, l-a urmat înăuntru.
Să-ți fac cunoștință: domnul doctor Vlad Popescu, a spus el, dezbrăcându-se, cu o respirație exagerată. E psihiatru. Vrem doar să povestim puțin. Eu îmi fac griji pentru tine.
Cuvântul griji a sunat ca un verdict. Am privit la acest Vlad Popescu fire cărunte pe la tâmple, ochi obosiți după lentilele unei rame moderne, buze subțiri, mereu strânse. Ceva din înclinarea capului îmi era familiar de-mi tremurau picioarele.
Vlad.
Trecuseră patruzeci de ani și viața i se citea pe chip. Dar era el. Bărbatul de care fusesem îndrăgostită până la prostie și pe care l-am dat afară din viața mea cu același avânt. Tatăl lui Dănuț, care n-a știut niciodată că are un băiat.
Bună ziua, doamna Anișoara Rusu, a spus cu o voce profesională, impasibilă. Nu m-a recunoscut. Sau se prefăcea.
Am aprobat din cap, cu picioarele moi ca mămăliga. Universul parcă s-a redus la fața lui de psihiatru.
Fiul meu a adus în casă omul care să mă declare nebună și să-mi ia apartamentul. Și acest om e chiar tatăl lui.
Poftiți în sufragerie, am spus, surprinzătoare de calm.
Dănuț a început imediat să prezinte cazul. Vlad inspecta camera cu ochi clinici. Dănuț vorbea despre atașament anormal față de lucruri, refuzul realității, cât de greu mi-ar fi singură într-un apartament așa mare.
Eu și Geta vrem doar să te ajutăm, explica el. Îți luăm o garsonieră drăguță, aproape de noi. O să ai grijă de tine, n-o să-ți lipsească nimic din pensia rămasă.
Vorbea despre mine ca și cum n-aș fi de față, ca despre o canapea pe care e timpul s-o duci la gunoi.
Vlad asculta, dădea din cap din când în când, apoi s-a întors spre mine.
Doamnă Anișoara, vorbiți des cu soțul decedat? întrebarea a picat ca o cărămidă.
Dănuț a coborât ochii. Așa deci; el spusese. Obiceiul meu de a vorbi uneori cu fotografia lui Nicu a ajuns simptom la băiatul meu.
M-am uitat de la Dănuț la Vlad. Șocul se transforma în furie rece.
Amândoi mă priveau: unul sperând, altul analizând.
E clar, dacă vor jocuri jocuri să fie!
Da, domnule doctor, răspund privind fix la Vlad. Vorbesc. Uneori chiar îmi răspunde, mai ales când e vorba de trădare.
Nicio grimasă pe chipul lui Vlad, doar o notiță scurtă în carnețel.
Deja îi și vedeam: Pacienta răspunde agresiv, manifestă proiecții. Ce să zic
Mamă, ce vorbe-s astea? a început să dea semne de neliniște Dănuț. Domnul doctor chiar vrea să ajute.
Să mă ajute cu ce, Dănuț? Să-ți elibereze ție apartamentul?
Aș fi vrut să-l zdruncin, să-i spun: Deschide ochii, vezi cu cine ai venit aici? Dar n-am zis nimic, ar fi costat prea mult dacă mi-aș fi jucat cărțile.
Nu e așa, a roșit el, și numai roșeața aia dovedea că i-a mai rămas ceva suflet. Noi, cu Geta, ne facem griji, ești singură între amintiri
Vlad a ridicat mâna, oprindu-l delicat.
Lăsați-mă să discut eu. Doamnă Anișoara, ce considerați dumneavoastră o trădare? E un sentiment important, să vorbim puțin.
Mă privea analitic, ca la disecție. Am hotărât să-l testez.
Trădarea? E simplu, domnule doctor. Uneori omul pleacă după pâine și nu se mai întoarce. Alteori revine după zeci de ani, să-ți mai ia și ce ți-a mai rămas.
L-am urmărit cu atenție. Nimic, niciun fir de emoție. Parcă fața lui era de ceară. Ori era foarte stăpân pe sine, ori chiar nu recunoștea nimic. Parcă varianta a doua era cea mai îngrozitoare.
Frumoasă metaforă, a concluzionat el. Deci grija fiului o percepeți ca o tentativă de a vă lua ceva? Sentimentul ăsta a apărut de mult?
Vedeam exact cum mă împinge spre colțul diagnosticat de el însuși.
Dănuț, am zis fără să-l bag pe Vlad în seamă, mergi, te rog, cu domnul doctor. Eu am nevoie să vorbesc cu tine singură.
Nu, a întrerupt el. Discutăm totul împreună. Nu vreau să mă manipulezi iar. Domnul doctor e aici ca expert independent.
Expert independent. Fostul meu soț, care n-a dat un leu la pensie, că nici n-a știut de existența băiatului!
Ironia situației era atât de amară încât mi-a venit să râd. Am tăcut, însă. Râsul l-ar fi trecut la simptom.
Bine, am spus, brusc cooperantă. Dacă ziceți că mă ajutați Haideți, ce propuneri aveți?
Dănuț s-a relaxat ca un câine ce abia așteaptă biscuiți. A început să-mi laude garsoniera de la marginea Chișinăului, cu pază modernă, băncuțe pentru bătrâne ca tine, lift nou, vecini liniștiți
Eu ascultam și-l priveam pe Vlad. Și m-a izbit un gând.
Nu doar că nu mă recunoștea. Se uita la mine cu același dispreț fin genul acela de privire față de tot ce e provincial: bumba de casă, cărțile mele cu coperte lucioase, sentimentalismul meu de Bălți.
A fugit de asta atunci. Iar soarta l-a adus acum tocmai ca să mă declare bolnavă și să mă arunce la gunoi.
O să mă gândesc la oferta voastră, am spus scurt. Iar acum plecați, vă rog. Am nevoie de liniște.
Dănuț era numai zâmbet. I se părea că a câștigat. S-a înmuiat mama.
Desigur, mamă. Odihnește-te. Te sun mâine.
Au plecat. Vlad a aruncat o fugară privire pe sub sprâncene; era doar satisfacție profesională.
Am încuiat ușa cu toate încuietorile. De la geam i-am văzut coborând. Dănuț gesticula animated, Vlad avea mâna pe umărul lui. Tată și fiu. Ce imagine idilică.
S-au urcat în mașina aceea scumpă și au dispărut. Iar eu rămâneam proprietatea lor partajată.
Numai că uitau ceva. Eu nu eram doar o sentimentală bătrână. Eu am supraviețuit trădării o dată. A doua oară nu-i voi lăsa.
A doua zi, la zece fix, sună telefonul. Era Dănuț. Tonul e vesel, de om pus pe treabă.
Mamă, cum ești? Domnul doctor Vlad zice că ar mai trebui o întâlnire, așa oficială, cu teste. Poate să vină mâine la prânz.
Tăceam, răsucind în mână o veche linguriță de argint de la bunica.
Mă auzi, mamă? a întrebat el iritat. E doar o formalitate, să fie legal totul. Geta deja și-a ales draperiile pentru sufragerie. Zice că merg de minune la culoare cu părculețul de afară, olive.
Pac! Nu a fost un sunet, ci mai degrabă ceva ce a plesnit în mine, sub piele. Draperiile.
Îmi alegeau draperii la apartamentul meu. Nici nu mă scoseseră oficial din uz, dar deja îmi împărțeau fiecare colțișor din viață.
Foarte bine, răspund aproape rece. Să vină. Îl aștept.
Am închis, fără să-i ascult bucuria. Gata. Gata cu docilitatea și rolul de victimă. E timpul să joc și eu.
Am pornit laptopul. Psihiatru Vlad Popescu. Internetul știa tot. Uite-l pe domnul doctor: medic de succes, șeful unei clinici private Echilibru, autor de articole, consultant TV.
Pe site zâmbea larg, emanând încredere ca la reclame.
Am luat numărul clinicii și m-am programat la consultație, pe numele meu de fată: Anișoara Munteanu.
Secretara s-a bucurat să vă programăm mâine dimineață, doamnă!
Toată seara mi-am scotocit prin vechile cutii. Nu după dovezi. Căutam pe acea eu de demult.
Aia pe care Vlad a părăsit-o gravidă, fiindcă nu era destul de bună pentru el. Aia care a crescut singură un fiu, i-a dat tot ce a putut.
Și, la urma urmei, fiul a crescut și și-a adus tăticul de mână să o scoată pe mamă din casă.
Dimineața am scos din șifonier un costum de stofă uitat, m-am coafat, mi-am pus un machiaj discret. În oglindă nu se vedea nicio victimă. Doar un general plecat pe front.
***
La clinica Echilibru mirosea a parfum scump și dezinfectant. Asistenta m-a condus într-un birou discret mare, cu geamuri cât peretele și mobilă din piele.
Vlad ședea la birou. Când am deschis ușa, s-a încruntat pentru o clipă, derutat. Se vedea că nu se aștepta la pacienta Anișoara Rusu. Era încă pe altă planetă.
Bună ziua, a zis, indicând scaunul. Anișoara Munteanu? Vă ascult.
M-am așezat, cu geanta pe genunchi.
Domnule doctor, vreau un sfat de specialitate vorba vine, am început calm. E vorba despre un caz clinic. Imaginați-vă: un băiat. Tatăl îl părăsește când mama e gravidă, pleacă să-și construiască viața. N-a știut niciodată că are un copil.
Băiatul crește și, după ani buni, îl întâlnește întâmplător pe acest tată pe care nu-l știe. Îi vine o idee
Vorbeam și îl observam. La început era interes profesional, apoi apar semne de neliniște. Chipul i se destinde și se blochează progresiv.
Spuneți-mi, domnule doctor, fac o pauză privind în ochii lui, care-i trauma mai mare: a băiatului părăsit sau a tatălui când află, peste ani, că tânărul care l-a angajat să-și interneze mama e, de fapt, propriul său copil? Ați ajutat la înlăturarea fostei soții. Anișoara. Mă recunoști, Vlad?
Măștile cad. Vlad e palid, cu stiloul scăpat pe birou.
Anișoara?… șoptește. Nici întrebare, nici mirare; doar dezastru.
Da, Vlad. Fix eu. N-ai crezut că fiul nostru te va angaja să mă eliberezi de apartament, nu?
Deschidea și închidea gura, ca un pește pe uscat. Întregul lui aer de cel mai bun doctor s-a volatilizat. Era același băiet speriat de altădată.
N-am știut… Dănuț e fiul meu? gângurește.
Al tău. Fă și test ADN dacă te ține. Uită-te, am pozele lui de când era mic, îi seamănă.
Scot albumul, deschid la poza cu Dănuț pe genunchi la un an copie fidelă a lui Vlad.
Privea și îi vibra maxilarul. Viața lui perfectă se fisura.
În acel moment, ușa se deschide. Dănuț, plin de optimism.
Domnule doctor Popescu, n-am reușit să vă sun, dar… mă, mamă?! Ce cauți aici?
Ce cauți și tu, Dănuț, am răspuns fără să ridic tonul. Consult la expertul independent pe cazul tău. Nu-i așa, domnule doctor?
Dănuț privea când la mine, când la Vlad, fără să priceapă un leu.
Fii atent, Dănuț. Vlad nu e doar domnul doctor Popescu. E Vlad Popescu, tatăl tău.
Universul lui Dănuț exploda. I-am văzut pe față: șoc, negație, rușine, panică.
Se uită la Vlad, după care la mine. I se tulbură glasul.
Tată?… șoptește.
Vlad abia își găsește vocea.
Da, fiule, e adevărat. Sunt tatăl tău și n-am știut. Iartă-mă.
Dănuț nici nu-l mai auzea. Se uita la mine și i-am văzut trădarea în ochi: și-a dat seama ce-a făcut. Pentru câteva sute de mii de lei și-a târât mama în lumină și a vrut să o declare nebună, ca să-i ia casa.
S-a prăbușit pe scaun, cu fața-n mâini.
M-am ridicat. Mi-am terminat misiunea.
Descurcați-vă, le-am zis ieșind. Unul a fugit, altul a trădat. Vă meritați reciproc.
***
Au trecut șase luni. Apartamentul l-am vândut. Era sufocat de trecut.
Vlad m-a ajutat să cumpăr o căsuță mică și cochetă lângă Codrii Orheiului, pe unde crește busuiocul în fereastră. N-a cerut iertare știa că-i inutil.
Era prezent. Așa, simplu. Povesteam ore întregi: despre tinerețe, despre amintiri, despre copilul care ne-a transformat destinul.
Ne redescopeream, fără vreo iubire trecută, dar cu o liniște împărțită. Atâta.
Dănuț suna aproape zilnic. La început nu răspundeam. Cu timpul, am început să ascult. Plângea, cerea iertare, povestea că Geta l-a părăsit, i-a zis că e monstru. Casa i-a adus numai nenorociri.
Într-o seară, stăteam cu Vlad la un ceai, sub pridvor, și sună Dănuț din nou.
Mamă, am înțeles. Am greșit. Crezi că ai să poți să mă ierți?
M-am uitat la asfințit, la copacii din grădină, la bărbatul care-mi ținea ușor mâna.
Nu mă mai durea nimic. Simțeam doar liniște.
Vom vedea, fiule, am zis. Timpul vindecă tot. Dar ține minte: nu poți construi fericire pe ruinele celui ce ți-a dat viață.
