Fiul meu și-a adus acasă logodnica. Când i-am văzut chipul și i-am auzit numele, am simțit că mi se taie respirația. Am pus mâna pe telefon și am sunat la poliție simțeam cum pământul îmi fuge de sub picioare. O cunoșteam. O, Doamne, cât de bine o cunoșteam. N-aș fi crezut vreodată că voi fi în stare de așa ceva…
Au fost suficiente trei luni ca să observ că fiul meu s-a schimbat. Pleca mai des de acasă, venea târziu, zâmbea inexplicabil. Și, la o cină, rușinat, tușind ușor, mi-a spus că are o fată în viața lui. Aproape că am scăpat furculița pe masă. Nu știam nimic de ea. Nici nume, nici amănunte, nici măcar o fotografie. Era o necunoscută totală.
Ne-am cunoscut la cafeneaua din apropiere de universitate a spus el cu glas moale. Ea o cheamă Ilinca.
Numele i-a ieșit încet, ca o adiere, dar în privirea lui citeai mândrie. Spunea că Ilinca e o fată foarte timidă, că se teme de întâlniri cu familia. M-a mirat, însă n-am întrebat mai mult. Copiii cresc, au secretele lor. Însă peste alte trei luni a venit cu vestea: i-a cerut mâna.
Eu și soția am insistat: să vină la noi acasă, trebuie să cunoaștem viitoarea noră. Toată ziua am gătit, am aranjat șervețele cu mâna, soția a ales cele mai bune bucăți de carne. Voiam să o primim cu tot respectul, dar un fior de neliniște nu-mi dădea pace.
Când s-a auzit soneria și s-au deschis ușile, am simțit că spațiul se răsucește în jurul meu. Fiul meu radia de fericire. Și ea Ilinca pentru o clipă, m-am blocat, inima mi s-a strâns rece. Era ceva în privirea ei, ceva dureros de cunoscut, ca un cântec uitat, auzit după ani. Și când și-a rostit numele, totul s-a luminat brusc, ca un bec aprins în beznă.
Ilinca, hai cu mine la pivniță, să alegem un vin pentru cină am spus calm, prea calm.
Am coborât înaintea ei, dar i-am făcut semn să intre prima. În pivniță mirosea a stejar și a rece. Cum a pășit înăuntru, am închis ușa repede și am încuiat. Dinăuntru, vocea ei s-a auzit stins.
Am urcat la soție și fiu. Fețele le erau albe.
Sunăm la poliție, am spus. Trebuie să povestesc ceva.
Acum zece ani a dispărut o fată fiica vecinilor noștri. O chema Ilinca. Frumoasă, liniștită, cu ochi mari. Venea des pe la noi, mă ajuta în grădină, râdea cu băiatul nostru eram convins că o aștepta o viață întreagă înainte. Apoi, a dispărut. I-au găsit lucrurile pe lângă râul Bâc, polițiștii au zis că a fost accident. Dar trupul nu s-a găsit niciodată. În ziua dispariției, i-am dat voie să folosească telefonul din pivniță ca să sune la un taxi. A fost ultima dată când a văzut-o cineva.
Ani la rând m-a bântuit întrebarea: ce s-a întâmplat? Iar acum, stătea în fața mea copia ei. Același chip. Aceeași privire.
Tată, e nebunie! striga fiul. Ea n-are nicio legătură, habar n-are ce spui!
Dar simțeam, simțeam în rărunchi adevărul.
Am sunat la poliție.
Când i-au luat declarația, Ilinca n-a spus nimic. Nicio lacrimă, nicio bătaie în ușă. O liniște de-ți îngheța sângele.
Când au venit ofițerii, i-au cerut să iasă din pivniță. Nu mă așteptam decât la șoc, la plâns dar Ilinca a apărut calmă, cu o privire înghețată.
Semănați leit cu fata dispărută acum zece ani, a zis polițistul.
Ilinca a zâmbit. Rece.
Știu, a murmurat.
Au interogat-o două ore. Pe noi ne-au trimis acasă. Dar peste o oră poliția a revenit palizi și tulburați.
A dispărut, a spus ofițerul. A dispărut din cameră. Pe camere nu se vede nimic. Intra în încăpere, dar nimeni n-a văzut-o ieșind. Parcă s-a topit.
Simțeam cum universul mă strivește.
A urmat haosul. Fiul meu evita să vorbească, trântea uși, mă acuza de toate. Iubea fata asta cu o disperare disperată. Durerea era pe chipul lui mai tare ca furia.
A treia noapte, a dispărut și el.
Am căutat peste tot în casă, la garaj, pe stradă. Nimic. Când soția a coborât în pivniță, a ieșit tremurând.
Pe masa pentru vinuri, era o scrisoare, scrisă citeț, ordonat.
Nu ne căutați. Mă voi întoarce când pot. Ilinca
Atașată, o fotografie veche: eu, fiul meu, și lângă noi o fată. Ilinca cea adevărată. Ne privea cu bunătatea omului care se simte acasă, între ai lui.
Am înțeles: poza fusese ascunsă acolo, demult. Dar cine o adusese la suprafață?
A trecut o săptămână. Dimineața devreme, cineva a bătut la ușă. Era fiul meu. Slăbit, palid, privirea arsă de durere.
Nu e om, tată a șoptit el tremurând.
Tot trupul meu a încremenit.
Mi-a povestit:
După dispariția de atunci, niște oameni au găsit trupul Ilincăi. Dar încă era vie. Trupul nu mai reacționa, dar ea trăia, altfel. Un proiect secret, cu savanți, a încercat s-o recupereze. Nu a fost vorba de medicină sau reanimare obișnuită. Au păstrat conștiința ei într-un corp artificial. Memoria i-a rămas, dar era frântă, venea și pleca.
Te-a văzut și și-a amintit, a spus fiul meu. Prea mult pentru ea.
Ilinca s-a întors special. Să afle ce uită mereu, să încheie ceva lăsat neterminat. Pivnița noastră, ultimul telefon. Cuvintele spuse înainte să plece spre râu.
Simțeam frigul urcând pe șira spinării.
Ce și-a amintit? am întrebat cu vocea aproape pierdută.
Mi-a întins o nouă scrisoare.
Mi-ai spus în acea seară: du-te singură acasă. E important. Am avut încredere. Apoi doar apă
Mi-am acoperit gura cu palma. Mi-am amintit. Atunci eram convinsă că tatăl ei o așteaptă cu mașina.
A fost o greșeală teribilă. O catastrofă pe care n-o mai puteam repara.
Te-a iertat, a spus încet fiul meu. Dar pe sine, nu.
Unde e? a întrebat soțul.
Fiul a clătinat din cap.
S-a dus la apă. La început. Pentru totdeauna.
În acea seară am ieșit toți la Bâc. Apa murmura, rece, tulbure. Vântul aducea singurătate. I-am pus mâna pe umăr fiului meu.
Și atunci am văzut-o o siluetă spre pod. Stătea neclintită, ca o statuie. S-a întors spre noi, a dus mâna la piept un gest de rămas bun.
Și s-a topit. Ca o reflexie ștearsă de valuri.
Fiul meu a tăcut mult, apoi a spus:
Poate că era pe jumătate mașină, dar avea inimă adevărată.
Am dat din cap. Am înțeles, în sfârșit: nu eram vinovată în fața poliției, în fața soțului. Doar în fața amintirii. Ilinca nu s-a întors să se răzbune. Doar să încheie ce nu apucase.
De atunci, pivnița e goală. Dar uneori, când cobor, aud clinchetul slab al sticlelor ca o șoaptă:
Țin minte tot. Și te iert.
Și asta e cel mai înfricoșător, dar și cel mai cald lucru pe care îl poți primi.
