Anca nu ştia cum a ieşit fiul lor, Paul, atât de deştept. Amândoi terminaseră doar şapte clase, şi asta doar datorită bunătăţii profesorilor. Fiecare cu soarta lui, cum se spune, şi totuşi la Anca orice sămânţă sau puiet înflorea în săptămâna următoare, iar la Ion mâinile erau de aur.
Au avut patru copii pe cea mai mare, Mirela, apoi a doua fiică, Nicoleta, şi în cele din urmă doi băieţi născuţi în aceeaşi zi Sorin şi Paul. Paul era portocala din familia lor, născută la o vârstă fragedă; nu împlinise încă trei ani, dar vorbea mai bine decât Nicoleta şi, când a început şcoala, toţi profesorii rămâneau cu gura căscată citea, scria şi înmulţea numerele, aşa că lau trimis direct în clasa a doua.
Poate că asta a fost nedrept faţă de ceilalţi copii, dar Paul era la Anca un copil deosebit era scutit de treburile gospodăreşti, iar orice îşi dorea, ea il cumpăra: cărţi, microscoape, orice. Chiar şi în anii grei ai anilor 90, când ţara se dezbinase şi viaţa Anei se destrăma pierzând în acelaşi an pe soţul Ion şi pe ajutoarea cea mai mare, Măria ea nu la lăsat pe Paul să sufere şi ia permis să studieze, apoi la trimis în oraş pentru a se înscrie la o şcoală tehnică.
La ce te gândeşti, Anca? spuneau vecinele, văzândul pe Sorin tras apă de la robinet, pe Nicoleta sădeşte cartofi în grădină, iar pe Paul să stea la umbra unui leagăn şi să citească o carte. Crezi că îţi va răsplăti totul la bătrâneţe, cu un pahar de apă? Ele adăugau: Când pleacă, totul se termină.
Încercaţi să mă învăţaţi! răspundea Anca. Fac ce vreau.
Copiii se plângeau şi ei.
De ce eu să tăiez lemne, iar el să rezolve ecuaţii? se plângea Sorin.
Aşeazăte şi încearcă, dacă vrei, zâmbea Anca.
Sorin ridica cartea, stătea câteva minute pe ea, apoi o închidea în piept şi spunea: E o prostie, mai bine voi tăia lemne!.
Nicoleta era cea mai supărată. Se revoltă mereu împotriva privilegiului fratelui şi încerca să-i facă farse arunca caietul în cuptor, punea un ou stricat în pantofi.
Îi dai mereu cea mai bună bucată, striga ea. Şi el va pleca şi te va lăsa singură, repeta cuvintele vecinelor.
Când Paul plecă să studieze, casa se linişti şi deveni mai tăcută. Anca se agăţa tot mai mult de fiul cel mic. La început, el trimitea scrisori detaliate, descriind viaţa şcolară, un univers necunoscut Anei. În timp, scrisorile sau rarificat, iar vizitele au devenit tot mai rare vecinele păreau că aveau dreptate. Anca simţea amarul, dar nu-l arăta. Totuşi, fiul a terminat şcoala şi a devenit om cu respect.
Nicoleta sa căsătorit în satul vecin. Găţitul nunţii nu ia plăcut Anei ginerele, Vasile, era un visător, mereu inventând scheme de îmbogăţire care nu funcţionau. Şi acum îşi dorea să deschidă o brutărie, dar banca nu ia acordat creditul.
Sorin a rămas cu Anca şi nu se grăbea să se căsătorească, chiar dacă aşteptau mulţi pretendenţi.
Mamă, aş vrea să ies puţin şi să iau o maşină. Nu vreau o maşină veche, ci una străină. Cum ar fi să mă vezi la volanul unei maşini străine?, spunea el.
Anca oftă: Ce maşină, Sorin? Eşti ca Arsenie, un şef de şantier. Nu visa, munceşte şi vei vedea.
Asta era doar o retorică Sorin a mers la tatăl său, a renovat casa aşa cum arăta în poze, a lucrat ca tractorist, găsind adesea scurtături. Anca nu se plângea, sărăcirea copilului nu era o problemă.
Unde e Paul? Nam auzit de el de un an. Ultima scrisoare spunea că pleacă să câştige, dar nu ştiu unde a mers.
Când o maşină nouă şi strălucitoare sa oprit în faţa casei, Anca crezu că e un străin pierdut. Dar şuierul auto a adus speranţă imediată în inima ei. A deschis poarta şi a ieşit pe drum.
În maşină era Paul. Anca la recunoscut deşi nu-l văzuse de doi ani. Îl aminti pe Ion, soţul ei, înalt, cu umeri puternici şi păr blond ca o rază de soare. Toţi vecinii iesiseră la ferestre să-l vadă; Paul nu uitase mama, venise să o viziteze.
Anca se aruncă spre el şi îl strânse la piept. E fiul meu, sângele meu, nu a fost în zadar.
Sorin îl întâlni cu o expresie posomorâtă.
Maşina ta e frumoasă, spuse cu invidie.
Numi aparţine, răspunse Paul vesel.
Atunci a cui e? întrebă Sorin, liniştinduse puţin.
A ta, îi întinse Paul cheia. Iaţi maşina, am şi actul de proprietate, apoi mergem la notar.
Sorin se uită confuz spre mamă, care zâmbea.
Mulţumesc, frate, spuse ezitant. Dar e scumpă!
Nu e mai scumpă decât bani, replică Paul. Şi Nicoleta, unde e?
Nicoleta sa căsătorit, interveni Anca. În satul vecin. Soţul ei e harnic, aşteaptă o mărire curând.
Căsătorită, zici? Atunci să mergem să o vizităm. Sorin, du-ne cu maşina nouă.
Nicoleta îi aştepta, puţin cam îngroşată. Soţul ei, Arsenie, începu să se laude cu planurile pentru propria brutărie.
Vorbeşti de brutărie, dar bancă nuţi dă credit, o întrerupse Nicoleta. Tu eşti un visător, nu asculta pe Paul, e un visător.
Paul zâmbi şi spuse: Cu brutăria rezolvăm tot, spuneţi-mi ce aveţi nevoie, îţi trimit bani.
Arsenie părea sceptic. O ştiau prea bine pe Nicoleta, că fratele ei era fără noroc.
Paul scoase din buzunar o cutie mică şi o dădu lui Nicoleta.
Asta e pentru tine.
Nicoleta deschise cu grijă un săculeţ roşu şi găsi cercei de aur cu smaralde, exact de culoarea ochilor ei. Rămase fără cuvinte, îi puse imediat la urechi, se învârtă în faţa oglinzii şi exclamă:
Mulţumesc, Paul! Şi eu am cerut cercei de la Arsenie şi el mia adus doar o maşină de tocat carne!
Anca stătea tăcută, fericită. Probabil Paul îi va aduce şi ei ceva în viitor cercei, brăţări, poate o maşină de spălat. Dar nu a adus nimic, până când Nicoleta nu menţi că mama ei se va da la naştere, Paul spuse:
Doar puţin, Nicoleta. O să-ţi iau şi pe mamă cu mine, dacă vrea.
Anca privea fiul cu mirare. Cu mine? Unde? Cum?
Nu ştiu Dar ce să fac cu casa?
Casa? Acolo Sorin va locui, cu noua soție. Eu nu pot să trăiesc fără tine. Haideţi cu mine, dacă nu-ţi place, te întorci.
Anca na ştiut ce să spună. Acolo era viaţa ei, cu mormintele lui Ion şi ale Măriei, dar acolo era şi fiul ei drag, o viaţă total necunoscută. Se întrebă ce ar spune Ion.
Aşa că, ca să nu rămână pe gânduri, se gândi la soţul ei pe prag, cu şapca alună şi cu mâinile bătătorite sprâncânduse la piept.
La ce te gândeşti, Anca? Pentru ce lai crescut așa? Pentru o viaţă mai bună. E momentul să vezi şi tu ce înseamnă viaţa, să ştii dacă totul a fost în zadar sau nu.
Zâmbi şi spuse: De ce să nu merg şi eu.
