Copilul altuia
Soțul dumneavoastră e tatăl copilului meu.
Cu astfel de cuvinte s-a apropiat de masa unde luam prânzul în liniște o femeie complet străină mie. S-a așezat fără vreo invitație pe scaunul din fața mea și a început să mă fixeze, așteptând vreo reacție.
Și câți ani are băiatul dumneavoastră? am răspuns eu absolut calm, ca și cum aș fi auzit asta în fiecare zi.
Opt, a mormăit nemulțumită femeia, care se numea Mariana. Probabil se aștepta să mă revolt, să o acuz de minciună, măcar să vărs un strop de dispreț nimic din toate astea!
Minunat, am zâmbit abia perceptibil și am revenit la fabulosul tort cu vișine de la cafeneaua asta, pe care nu îl găsești nicăieri altundeva în Chișinău. Noi suntem căsătoriți de doar trei ani, deci ce a fost ÎNAINTE nu mă privește. Am o singură curiozitate, mi-am permis să arăt puțin interes, știe Vasile?
Nu, a răspuns Mariana, dându-și capul pe spate iritată. Dar nu contează! Eu îl dau în judecată pentru pensie alimentară! O să plătească, clar?
Evident că o să plătească, am fost de acord. Lui Vasile îi plac copiii la nebunie, dacă afla mai devreme era deja implicat în viața fiului dumneavoastră. Cum îl cheamă, de altfel?
Iurie, a scăpat pe negândite Mariana, apoi s-a mohorât. Serios, nu te interesează că bărbat-tu are copil din altă parte?
Repet, ce a fost înaintea căsătoriei noastre nu mă deranjează, surâsul meu blând nu dispăruse. Vă spun sincer, am știut cu cine mă mărit, nu era un flăcău fără experiență la treizeci de ani. Era logic să aibă povești, dar asta nu mă atinge. Eu sunt importantă acum.
Bine, ne vedem la tribunal. Să te pregătești să scoți banii, o să cer tot ce i se cuvine băiatului meu după lege!
Pleacă Mariana, lăsând în urmă un miros de parfum atât de pregnant că abia mă abțin să nu strâmb din nas părea că a vărsat jumătate de sticlă pe ea.
Să încerce, am ridicat din umeri filosofic, terminând ultimul colț de tort. Oare ce gust are vestea că salariul oficial al lui Vasile nu depășește 2000 de lei? Toate afacerile sunt pe numele tatălui său și în plus, mai are grijă și de mama bolnavă. Câteva firimituri îi rămân.
Mi s-a făcut sincer milă de copilul acesta, Iurie. Poate ar fi bine să-i vizitez, să văd cum trăiesc. Și poate ajungem la o sumă decentă, dată lunar pentru copil.
Dar asta rămâne de văzut dacă Iurie e chiar fiul lui Vasile. Că de-astea am tot văzut…
*********************
Testul ADN a fost gata repede când ai ceva bani, se rezolvă totul cât ai zice pește. Răspunsul a fost clar: Iurie era chiar fiul lui Vasile.
Băiatul mi s-a părut neașteptat de tăcut și retras. Un copil de opt ani nu stă nemișcat o oră și jumătate, cât s-au completat actele și s-au pregătit probele. Nu a cerut desene animate, nu a alergat pe coridor, nu a făcut gălăgie Nu făcea nimic din ce fac copiii lui la o asemenea așteptare.
Mi s-a părut suspect, chiar alarmant. Acum eram și mai hotărât să cunosc acest nou venit din familie.
Apartamentul era într-un cartier bun din Chișinău, cu paznic la intrare. Două camere, renovare modernă, mobilier frumos
Nu înțelegeam cum această femeie, ce trăia în asemenea condiții, putea pretinde că nu are bani nici de strictul necesar.
Procesul e peste o săptămână, a bolborosit Mariana, făcându-mi semn să intru. Atunci discutăm.
Vreau să-l cunosc pe Iurie mai bine. Vasile vrea să se implice serios, să-l ia la noi în weekenduri, după ce se acomodează băiatul.
Cine o să vi-l lase? a sărit Mariana ofensată.
Tribunalul, am răspuns calm. Are tot dreptul. Dar nu văd nicio jucărie prin casă
Nu-mi permit să arunc banii pe prostii, m-a repezit ea. Abia de-i ajunge de haine, la ce să-i mai cumpăr jucării?
Pe bune? am arătat semnificativ spre poșeta scumpă, hainele de marcă aruncate pe canapea, cosmeticele importate pe raft. Nu vă ajung banii?
Sunt tânără, merit o familie adevărată! a șoptit printre dinți, deja cu voce ostilă. Și chiar nu e treaba ta!
Și unde lași copilul cât ești în căutarea familiei? am continuat, din ce în ce mai sigur că băiatul era singuratic din lipsă de atenție.
Nu mai e chiar mititel, poate sta singur. Gata, suntem lămuriți? Ne vedem la tribunal!
O să cer socoteală pentru fiecare leu destinat copilului, am spus părăsind cu greu acel loc, scârbit de atitudinea mamei față de propriul sânge. Mă tem că decizia tribunalului nu vă va fi pe plac…
**********************
Tribunalul hotărăște: cererea Marianei Lupu este admisă parțial. Se confirmă că Vasile Malău este tatăl copilului, Iurie Lupu. Oficiul Stării Civile va trece această mențiune în certificatul de naștere. Cererea privind pensia alimentară pentru minorul Lupu Iurie se respinge. Se admite cererea reconvențională a lui Vasile Malău privind stabilirea domiciliului minorului la domiciliul tatălui
Am zâmbit mulțumit. Scopul meu a fost atins: Iurie va locui de acum cu noi. Unii or să spună că am luat copilul de lângă mamă, dar am conștiința împăcată. Toți vecinii Marianei au spus la unison că nici nu voia să-l vadă, țipa la orice nimic, îl lovea fără să aibă rușine de lume. Psihologul școlar a confirmat că Iurie trebuia scos urgent de acolo. La fel au spus profesorii și educatoarea de la grădiniță.
Acum Iurie o să aibă camera și jucăriile lui, calculator Dar cel mai important: o familie adevărată și dragoste, ceva ce nu primise niciodată. Pentru că atât Vasile, cât și eu, îl considerăm, cu toată inima, pe acest copil minunat ca fiind al nostruLa început, Iurie era timid, tăcut, aproape invizibil printre rafturile cu cărți și pernele pufoase din camera lui nouă. Se uita cu neîncredere la mesele în trei, la micile bucurii pe care încercam să i le oferim: o ciocolată caldă, o joacă în parc, o poveste citită la culcare de Vasile care, stângaci, îi măsura privirile la fiecare pagină.
Încetul cu încetul, copilul a prins rădăcini. Prima dată a zâmbit când a găsit o mașinuță galbenă sub pernă, apoi a râs pe săturate, cu gropițe, când Vasile s-a împiedicat de minge. Am știut atunci, privind fețele băieților unul de opt, altul de treizeci și trei că dincolo de războaiele adulților, copiii aleg mereu dragostea când le e dată cu adevărat.
Într-o seară, pe când afară ploua torențial și orașul părea mic ca o jucărie uitată sub pat, l-am auzit pe Iurie spunând printre dinți, aproape șoptit:
Mulțumesc că m-ați ales.
M-am aplecat spre el și l-am îmbrățișat strâns.
Nu, Iurie, tu ne-ai ales pe noi. De azi înainte, suntem o echipă.
De atunci, în casa noastră nu s-a mai vorbit niciodată despre copilul altuia. Iurie a devenit pur și simplu copilul nostru, iar viața, cu încăpățânarea ei de a însenina până și cele mai apăsătoare norii, ne-a învățat ce-nseamnă să te găsești, uneori, chiar atunci când credeai că ai pierdut totul.
Adevărata familie nu se naște mereu din sânge. Uneori, ea prinde viață din alegerea de a rămâne, de a lupta și de a iubi. Iar noi am ales și-am câștigat, împreună.
