Fiul meu a sunat și a început să se plângă de viață, am înțeles imediat ce vrea, dar decizia mea e fermă.
Sunt mamă a trei copii: doi băieți și o fată. Toți sunt adulți acum și aștept nepoți, deși știu că întâi trebuie să-și întemeieze familii. Dar vremurile s-au schimbat – acum e la modă să trăiești în „parteneriat”, să amâni căsătoria, să întinzi construirea unui cămin pe ani lungi. Mereu am crezut că sarcina mea principală e să-i pregătesc pe copii pentru viață, să le dau aripi să zboare singuri, ca apoi să pot respira ușurată și să trăiesc pentru mine. Dar nu! Liniștea asta n-a venit niciodată. Încă mă frământ de griji pentru ei. De ce totul cade pe umerii mei? Pentru că m-am măritat cu un bărbat infantil, incapabil să aibă grijă nici de el, nici de copii, lăsându-mă singură să trag carul.
Să vă povestesc pe rând. Fiul meu cel mare, Alexandru, privește viața familială cu scepticism și nici nu se gândește să se însoare. Ceafa mică, Elena, a tot dat târcoale pe lângă flăcăi, le-a învârtit capul, dar a ținut minte să nu-și piardă ea frâiele. Acum a găsit perechea și locuiesc împreună de doi ani într-un orășel lângă Orhei, mai rămâne doar să oficializeze. Pentru Elena sunt aproape liniștită – știe ce vrea.
Dar fiul mijlociu, Andrei, îmi albește părul și-mi fură somnul! Încă din facultate s-a mutat cu o fată. „Mamă, mă însor!” mi-a anunțat el, radios. Dar „dragostea vieții lui”, Larisa, s-a dovedit o vulpoaică isteață: i-a fluturat coada, i-a tras banii – și pe ai mei –, apoi l-a părăsit pentru altul. Lovitura m-a cutremurat. Închiriaseră un apartament ca să locuiască împreună, dar banii nu ajungeau niciodată. „Mamă, n-am cu ce plăti chiria!” îmi spunea lunar, cu glasul tremurând de disperare. Îl întrebam: „De ce nu plătiți împreună?” Iar el: „Larisa nu are bani, strânge pentru un cadou mama ei.” Și-i trimiteam câteva sute de lei, ca să nu renunțe la studii, să nu se prăbușească.
Când Larisa l-a părăsit, am zis: „Să-ți fie învățătură!” Sub privirea mea atentă, Andrei și-a luat diploma, crezând că a înțeles minunea. Dar nu! Proștii învață din greșelile altora, deștepții din ale lor – și aia abia la a treia șansă. Și iată că a apărut Mihaela. „Mamă, e extraordinară! E singura!” mi-a mărturisit cu ochi scânteietori. La prima vedere, părea cuminte, harnică. M-am bucurat – poate de data asta n-are să-l dezamăgească? S-au mutat în alt oraș, și-au luat garsonieră ca să fie independenți. Și iar s-a repetat povestea: banii au început să lipsească.
Andrei avea deja un salariu decent – unele familii cu copii trăiesc o lună întreagă cu suma aia! Dar pentru doi adulți era „prea puțin”. Mihaela putea să stea șomeră jumătate de an, poate un an: uneori nu găsea locuri potrivite, alteori sănătatea o dădea gata, sau colegii „nu-i plăceau”. Așa trăiesc în „parteneriat” de cinci ani. Și în toți anii ăștia i-am trimis bani fiului meu. Sume mici, dar constante! Știu că trebuia să-l obișnuiesc de mult să se descurce, dar de fiecare dată când îmi șoptea la telefon: „Mamă, n-am nici pentru pâine!”, inima mi se sfâșia. E carnea mea, sângele meu! Cum să-i spun „nu”?
Am încercat să-l trezesc la realitate, strigam în receptor: „Andrei, nu e normal! Cum vă cheltuiți banii? Cu prețurile astea ar trebui să vă ajungă!” Iar el răspundea: „Știu, ție nu-ți place de Mihaela!” Fiul meu nu mă aude, parcă vorbesc cu pereții. Ce să fac? Mă simt pierdută, iar grija mă rodește pe dinăuntru.
Ieri a sunat din nou. Glasul îi era obosit, aproape ruinat: și-a dat demisia de la job, încă nu și-a găsit altul, nu știe cum să meargă mai departe. Partenera lui – sau soția? – acum lucrează și câștigă. Dar paradoxul rămâne: banii lui Andrei sunt „ai lor”, dar banii Mihaelei sunt doar ai ei, cheltuiți numai pe ea. Serios, ce fel de viață e asta? L-am ascultat plângându-se și știam deja unde bate. Va cere „măcar puțin” să treacă luna.
Dar mi-am spus: GATA! Ferm, ca un verdict. Să se descurce singuri. Fie să-l susțină Mihaela, fie să-și dea seama cu cine și-a legat viața. Paharul meu s-a umplut. Nu mai pot fi salvare lor eternă. Inima mă doare, lacrimi îmi înăbușesc glasul, dar am încleștat dinții și am hotărât: nici un leu. Acum vă întreb: cum să rezist? Cum să nu cedez când va suna iar cu plângeri? Cum să-mi țin cuvântul când dragostea de mamă țipă: „Ajută-l!”? Vă rog, ajutați-mă să-l fac bărbat, nu băiat care se agață de poalele mele. Unde să-mi găsesc puterea?
