Jurnal intim, ziua 74
Monitorul pentru bebeluși era așezat pe comoda din dormitor, dar nu era orientat spre pătuțul lui Vlad, ci spre ușa camerei. Am realizat asta chiar în clipa în care, din receptorul de pe pervazul bucătăriei, am auzit râsul unei alte femei străin, tăios, rupt de tihna ce domnea la noi acasă.
Nici n-am ridicat imediat privirea. Ceaiul din cană se răcise deja, mușețelul mirosea slab, aproape ca apa, iar ibricul bâzâise și tăcuse, lăsând casa cufundată într-o liniște atât de apăsătoare că oricare zgomot părea o invazie. Vlad dormea de aproape o oră. Rareș, soțul meu, îmi dăduse mesaj pe la opt și jumătate că mai întârzie puțin la serviciu. Era vineri, iar timpul se scurgea lipicios, ca mierea caldă pe lingură. Deși aveam sentimentul că totul este la locul lui, pacea tot nu voia să se așeze.
Șuieratul din receptor a devenit brusc mai accentuat.
M-am întors spre fereastră, am luat aparatul cu ambele mâini. Plasticul era ușor cald, iar luminița verde clipocea ritmic, cum trebuie. Din difuzor se auzeau respirații înfundate, foșnete, apoi o voce de bărbat. Vocea lui Rareș. Am recunoscut-o instantaneu și m-am înțepenit, fiindcă nu era nici în camera copilului, nici pe hol, nici lângă Vlad.
Era departe de casă.
Și lângă el se afla o femeie.
Am redus volumul, ca și cum să schimbăm realitatea ar face totul altfel. N-a fost. Femeia a spus ceva scurt, ironic nu am putut desluși exact cuvintele, dar Rareș a vorbit destul de clar:
Mai stai. Probabil e-n bucătărie, la ceaiul ei de seară.
Degetul mare a alunecat peste butoane fără să nimerească primul, apoi am apăsat încă o dată, încet, iar sunetul s-a atenuat, dar nu a dispărut. Aparatul continua să absoarbă viața altora. Așa am simțit-o. Nu ca o defecțiune, ci ca pe o prezență străină în apartamentul nostru, în obiceiurile mele de mamă care bea ceai doar după ce adoarme copilul.
Am privit spre hol. Din bucătărie se vedea ușa de la dormitor și, în spatele ei, dormitorul mic al lui Vlad. Am trecut desculță, cu tălpile atinse de răcoarea gresiei, și m-am oprit lângă comodă.
Camera era, într-adevăr, orientată la ușă.
Nu la pătuț, nu spre fereastră, nu spre fotoliul unde îl alintam uneori pe Vlad. Exact spre ușă, cuprinzând o bună bucată din hol și jumătate din dormitorul conjugal. Rareș instalase aparatul acum douăsprezece zile. Spusese că așa stă mai liniștit, că Vlad e ceva mai mare și poate se trezește noaptea, iar eu, dacă sunt în bucătărie sau la baie, aud imediat. Mi se păruse rațional atunci. Acum gâtul îmi era uscat doar la gândul că Rareș nu veghea somnul copilului, ci mă păzea pe mine.
Din bucătărie s-a auzit iar vocea lui. Mai încet, de data asta.
Ți-am spus, nu acum…
Am pus receptorul la loc, apoi mi-am adus aminte de tableta aceea veche. Era comună, stătea dosită prin bufet, ascunsă între cartea de rețete și o cutie cu șervețele umede pentru copii. Rareș instalase aplicația când a adus monitorul. El spusese că așa e mai comod, dacă avem amândoi acces. Vorbise cu tonul acela de om responsabil, familia trebuie să fie autentică, totul transparent, nimic ascuns. Suna bine. Cumva, părea firesc.
Am scos tableta, am pornit-o și m-am așezat la masă.
Ecranul s-a luminat greu. Aveam degetele reci, deși în bucătărie plutea căldura greoaie de martie, caloriferul făcea să vibreze podeaua și mânerul cănilor era cald. Pe fondul albastru al ecranului, aplicația s-a deschis. A clipit iconița camerei. Dedesubt, o listă cu date.
Arhivă.
Arhivă am privit cuvântul acesta ca și cum l-aș fi întâlnit prima dată. Am apăsat.
Erau o mulțime de înregistrări.
Nu una, nu două șase zile la rând. Fragmente scurte, bucăți mai lungi, nopți, umbre filtrate de zi, sunete, mișcări, camera goală, pași prin hol, eu în diverse feluri. Am deschis primul fișier la întâmplare și m-am văzut din spate: cardiganul gri, părul prins la repezeală, biberonul de copii. Am intrat, am aranjat păturica la Vlad, m-am aplecat deasupra pătuțului, apoi am ieșit. Video-ul dura patruzeci de secunde. Următorul era deja din bucătărie, filmat frânturi prin ușa deschisă. Nu tot, dar destul ca să-mi dau seama: camera urmărea doar ce făceam eu.
Am dat scroll rapid.
În fiecare video, tot eu. Nu Vlad. Nu somnul copilului. Eu.
Am ales o înregistrare de miercurea trecută, la 21:22. Din ecran, vocea lui Rareș, de undeva de departe, ca și cum ar fi vorbit din altă casă.
Vezi? Ți-am zis! La ora asta bea ceai și stă cu telefonul.
Râsul femeii.
Îți urmărești soția cu monitorul pentru copil?
Nu dramatiza. Vreau doar să știu ce face.
În bucătărie a devenit atât de liniște, încât puteam să aud cum în camera copilului se freacă ușor pătura. Am apăsat pauză. Degetul parcă se amorțise, ca și cum ecranul îmi extrăgea tot ce aveam. Stăteam drept, nemișcată, privindu-mă într-un colț crăpat din gresia de sub masă urma de când, toamna trecută, Rareș scăpase cratița și s-a supărat toată ziua pe ghinion.
Am apăsat din nou play.
Chiar îți pasă? a întrebat femeia.
Îmi pasă ce este în casa mea.
În casa ta sau în capul ei?
Rareș a râs scurt.
E același lucru.
Am tăiat sunetul.
Mi-a trebuit aproape un minut ca să mă ridic. În timpul acesta n-am plâns, n-am dat cu pumnii, n-am aruncat tableta, deși mă așteptam să fac gestul ăla strident, rupt din filme. Am mers la chiuvetă, am dat drumul la apă și am băgat mâinile sub jetul rece. Am privit cum picăturile ricoșează din inox și mi-am spus că dacă nu mă ocup de mâini, o să apuc chiuveta atât de tare încât îmi vor albi unghiile.
Rareș a venit aproape de ora unsprezece.
Până atunci am revăzut cinci înregistrări, l-am auzit pe Rareș spunând numele Dacia fata respectivă și am aflat multe despre mine: știa exact când am sunat-o pe mama să mă plâng de oboseală, știa că nu dorm ziua de aproape două luni, chiar când Vlad doarme. Știa de câte ori verific geamul la copil și cât rămân în bucătărie după ce adoarme tot apartamentul. Credeam că-mi ghicește dispoziția. Devenise altceva: totul era murdar, simplu, de la sine.
Când cheia s-a întors în broască, deja strânsesem tableta la loc și spălasem cana.
Nu dormi? Rareș, din hol.
Te așteptam.
A intrat cu clasica lui prezență: înalt, în cămașa bleumarine cu mânecile suflecate, cu telefonul în mână și pungi de la Carrefour. La tâmple îi apărea mereu un pic de căruntețe, și alte dăți mi se părea chiar tandru, ca și cum vârsta e semn de siguranță. Acum vedeam doar telefonul. Obiectul cu care mă asculta și pe care discuta cu Dacia despre mine.
Am luat iaurt pentru el, a zis Rareș, punând punga pe masă. Ție ți-am luat brânză proaspătă. A ta se terminase deja.
Vorbea ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Și tocmai asta era cel mai greu de suportat. Omul care, cu două ore înainte, povestise altei femei când bea soția lui ceai, acum desfăcea pașnic pâinea la masa noastră.
Mulțumesc, i-am răspuns.
A privit mai atent spre mine.
Ești palidă. Te doare capul?
Nu.
Ce-i atunci cu tine?
Am șters pe mâini cu prosopul. L-am împăturit, desfăcut, din nou.
Doar obosită.
Rareș a dat din cap. Nu a bănuit nimic. Sau nu a vrut să arate. La el erau greu de diferențiat. Când era prins pe mărunt, se pierdea în explicații. Alteori tăcea exact când tăcerea îi folosea. Mi-am amintit cum cu un an în urmă m-a convins să folosim aceeași card bancar pentru cheltuieli. E mai comod. Totul la vedere. O familie adevărată e transparentă. Nici nu-mi trecea prin minte atunci că era de fapt vorba doar de viața mea, nu de a lui.
N-am dormit noaptea aceea.
Vlad foșnea ușor în vis, odată a tușit și eu mă ridicam de fiecare dată înainte de a fi nevoie. Rareș respira regulat, cu acel sforăit blând, pe spate, brațele late, ca un om care nu are nici un motiv să se trezească la miezul nopții. L-am urmărit pe întuneric, rememorând detalii din ultimele luni. Întrebările lui ciudate, exactitatea, felul în care intuia momente când vorbeam cu mama, sau remarca de ce nu ai mâncat azi?, și ți-e greu, nu-i așa?. Nimeni nu cunoaște atâtea lucruri doar dacă n-are acces la ele. Sau dacă nu supraveghează.
Până dimineață un lucru era clar: nu puteam să-l confrunt pe loc.
Ani la rând am stat lângă un bărbat care ocupă orice tăcere cu vorbe. Sigur ar fi început cu explicații, învârteli, transformându-mă pe mine în nevasta isterică. Dinainte îmi suna replica lui în minte: Ai înțeles greșit. Nu e vorba de tine. Dacia e doar colega. Mă îngrijoram de copil. Ești prea obosită, vezi lucrurile deformate. La asta era as.
Sâmbătă, de dimineață, Rareș a fost de un calm nemaiîntâlnit.
Prea calm. S-a dus primul la Vlad, l-a schimbat, i-a fiert terciul, a spălat vasul, deși altădată îl lăsa până seara în chiuvetă. L-am privit cum se juca cu Vlad pe covor, cum îi arunca șosetele colorate, cum ridica lingurița căzută pe gresie, și-mi venea să mă întreb cât de ușor e să fii în același timp tată grijuliu și observator străin în propria familie.
De ce ești așa tăcută? Rareș, doar noi doi în bucătărie.
Sunt eu gălăgioasă de obicei?
Uneori. Azi deloc.
Am deschis frigiderul, am scos iaurtul pentru copil.
Am dormit prost.
Din cauza lui?
Nu. Pur și simplu.
A venit aproape, mi-a pus palma pe umăr. Altădată, gestul ăsta mă liniștea. Acum, un fior de gheață mi-a trecut pe șira spinării, încât am strâns dinții.
Hai, Lena, ce-i cu tine. E totul în regulă.
Asta era aproape insuportabil. Nu minciuna în sine, ci firescul ei. Parcă minciuna dimineața se încalță cu papuci de casă și-și pune ceai fără zgomot.
Nu m-am întors.
Așa e.
Nici nu te uiți la mine.
Ba da.
Nu, nu te uiți.
Am ridicat, totuși, privirea spre el. Îmi zâmbea cu acea răbdare pe care o citeam drept bunătate, anii trecuți. Acum vedeam altceva. Încrederea că va ține discuția sub control, ca o clanță de ușă: să nu scape conversația din mână.
Ți-ai închipuit ceva? m-a întrebat.
Nu.
Mulțumesc Domnului.
Și a plecat iar la Vlad, fără să observe cât de alb se făcuseră degetele mele în marginea mesei.
Ziua s-a întins greoaie. Mergeam prin casă ca cineva care știe ce ascunde sub podea un gol, dar continuă să trăiască normal: să care farfurii, să spele ciorapi de copil, să deschidă fereastra, să fiarbă supă. Fiecare obiect părea schimbat. Tableta nu era doar aparatură veche. Monitorul nu era doar pentru copil. Telefonul lui Rareș nu era doar telefon.
Când Rareș a plecat să cumpere scutece, am deschis iar arhiva.
Ecranul scălda bucătăria într-o lumină albăstruie. Mirosul de supă rămas, praful umed de pe pervaz. Am derulat fișier după fișier, nu pentru dovezi de adulter deși mintea s-a agățat întâi tot acolo ci ca să găsesc limita. Unde, în care zi, în care minut, a început să devină totul străin?
Răspunsul a venit din filmul de joi.
Rareș cu Dacia. Alt ton, fără glumă, fără măști.
Bănuiește ceva? ea.
Încă nu.
Și dacă începe să sape?
Să sape. Eu am totul pus la punct.
Chiar și așa?
Chiar și așa.
Pauza a durat câteva secunde. Am simțit cum mi se încleștează maxilarul.
Întreci măsura, a spus Dacia.
Eu prevăd orice.
Și de copil te gândești la fel?
Cum altfel?
Am apăsat pauză, am stat dreaptă, rece. La Vlad în cameră era liniște, pe stradă trântise cineva o ușă de mașină, din etajul de sus răsunau râsete de adolescenți. Blocul avea sâmbăta lui normală, iar la mine pe tabletă rula o versiune străină a familiei mele. O versiune unde Rareș adună totul, pentru… ce? Pentru discuții? Pentru explicații? Pentru acea zi în care va putea pune pe masă fișierele și va declara cât de incapabilă eram?
Mi-a fost greu să respir. Nu greu ca să rămân fără aer, cât să simt cum aerul rămâne blocat între coaste.
Am dat play din nou.
Îți dai seama ce spui? Dacia.
Știu ce fac. E corect.
Rareș, nu e grijă. E control.
A zâmbit scurt.
Sună pompos.
Dar se potrivește.
Am închis fișierul.
Aici s-a schimbat tot. Nu era doar o aventură, sau o greșeală, sau aroganța masculină cu iluzia impunității. Era regizat. Calculat. Aranjat să pară normal.
Seara, Rareș a revenit cu aceleași chip flegmatic. A pus cumpărăturile pe jos, s-a așezat lângă Vlad, i-a citit poveste de tractor, între două pagini s-a întors spre mine:
Ai sunat-o pe mama ta azi?
Tonul era lejer, aproape absent. Dar eu am simțit clar.
Nu.
Ciudat. De obicei sâmbăta suni.
Am uitat.
Mda…
A întors foaia, foșnet subțire de hârtie. Atât. Și, ca un ac sub tiv, exactitatea omului care măsurase deja fiecare obicei.
La cină aproape nu a vorbit. Nici eu. Vlad căsca plictisit, bătea cu lingurița, scăpa firimituri. Dintre noi toți, doar el mai trăia cu adevărat seara aia. Când Rareș l-a dus la baie, am intrat pe furiș pe tabletă și am deschis cel mai recent fișier.
Era de sâmbătă spre duminică, abia înregistrat. Probabil Rareș se conectase după ce mă culcasem. Primele cadre: coridor gol. Apoi pași, o șoaptă, zgomot de mașină și vocea Daciei, mai clară ca oricând.
Ești sigur că nu exagerezi?
Sigur.
Chiar dacă se ajunge la separare?
Am încremenit. Era spus de parcă ar vorbi despre prognoza de marți.
Dacă se ajunge, am cu ce demonstra că copilul poate rămâne la cineva mai stabil.
Dacia a tăcut.
Rareș a continuat:
Ai auzit și tu, nu doarme, se enervează, stă cu orele pe bucătărie, uită să mănânce. Totul se vede.
Rareș…
Ce, Rareș? Trebuie să mă gândesc la Vlad.
Vorbești de parcă totul e deja decis.
Nu am decis nimic. Mă pregătesc de mai multe variante.
N-am mai ascultat continuarea. Am lăsat tableta pe masă, acoperindu-mi gura cu palmele, ca să nu scot niciun sunet. Nu aveam pe nimeni lângă mine, dar tot n-am vrut să se audă. Acum vedeam adâncimea. Nu era doar o discuție la întâmplare, nu era o aventură nevinovată. Rareș adunase dovezi împotriva mea. Nu ca să mă înțeleagă. Pentru folos propriu. Pentru povestea lui, din ziua în care va deschide folderul și va declara: Uite, nu m-am uitat degeaba.
Ceasul ticăia suspect de tare. Sau doar mie mi se părea.
Am stat trează până la răsărit. Nu am plâns. Nu am cutreierat casa. Nu i-am scris mamei, deși mâna tremura pe telefon. Pur și simplu am privit lung în ecranul negru, simțind cum, înăuntru, totul capătă liniaritate nemiloasă. Nu căldură, nu ușurare. Doar liniaritate ca o etajeră pe care se așază borcan după borcan: fapte, și iar fapte, până când adevărul se face greu.
Vlad s-a trezit devreme, revendicând lumea ca de obicei: terci, cană, mingea, geamul, mama, tata. Rareș l-a luat în brațe și chiar a râs când Vlad i-a tras de guler. Eu îi priveam și mă gândeam la vocea lui de ieri: uscată, calculată, sigură că eu mă gândesc înainte.
La ora zece copilul a adormit din nou.
Atunci am înțeles că nu am de ce să mai aștept.
Bucătăria era scufundată în lumină laptoasă. Două căni pe masă, una neatinsă. Rareș cu ochii în telefon. Am intrat, am pus monitorul pe masă, lângă tabletă.
A ridicat capul.
Asta ce e?
Vorbim.
Acum?
Da.
Vocea mea n-avea nici rugăminte, nici căldură. Rareș a simțit, a lăsat telefonul invers.
Ce s-a întâmplat?
Am stat în fața lui, palmele strâns pe marginea scaunului, ca și cum doar de acolo mă puteam ține.
Vreau un răspuns, am zis. Unul singur. Fără explicații lungi.
Rareș a râs ușor, dar deja se vădea nesiguranța.
Bine, încearcă.
Am atins ecranul tabletei:
De ce ai pus camera să mă supravegheze pe mine, nu pe Vlad?
N-a răspuns imediat. Pauza aceasta era primul lui răspuns adevărat: nu indignare, nu mirare, nu vreo întrebare agresivă. Tăcere. Scurtă, dar prea grea pentru cineva fără vină.
Ce vrei să spui? încercă.
Am dat play.
Din difuzor răsună același șuierat, același râs străin. Vocea lui Rareș, rece, sigură, parcă ruptă de omul de lângă mine.
Vreau doar să știu ce face.
Rareș a tresărit brusc, scaunul a scârțâit. S-a repezit spre tabletă, dar i-am pus mâna peste.
Nu atinge.
A retras mâna.
De unde ai asta?
Din arhiva pe care tu ai setat-o.
Fața i s-a schimbat lent. Încerca ancora obișnuinței să întoarcă totul cum vrea el. Dar înregistrarea continua. Dacia întreba de săpat. Rareș îi spunea ce are pregătit, ea aducea vorba de control. Cuvintele lui la fel ca pe ecran.
Oprește, a zis Rareș.
Nu.
Lena, oprește, te rog!
Nu.
Și-a trecut mâna peste față, s-a ridicat, s-a așezat la loc.
Nu înțelegi contextul.
Atunci explică, scurt.
Mă îngrijoram pentru copil.
Am derulat la partea cu mâinile mai stabile.
După acea replică, Rareș a închis ochii.
O secundă. Suficient.
Încă o dată, am rostit încet. De ce ai urmărit tot ce fac?
Nu te-am urmărit.
Și asta ce e?
Am supravegheat ce se întâmplă în casă.
Prin altă femeie?
I s-a mișcat maxilarul.
Dacia nu are legătură.
Are.
Tu amesteci lucrurile.
Nu. Le-am separat. Povestea cu Dacia e una. Camera e alta. Discuțiile despre copil încă alta. Și la fiecare ai mințit.
A rămas locului, apoi s-a dus la fereastră dar nu a deschis-o. Reflexia lui în geam nu-l făcea mai bătrân, ci mai gol.
Ești atât de obosită încât…
Spune până la capăt.
S-a întors.
Îmi e greu să vorbesc cu tine.
Cu ea e ușor?
Ce legătură are…
Ai discutat cu ea despre mine. Despre ceaiul meu, somnul meu, apelurile mele, oboseala mea, despre cum vei demonstra cine trebuie să aibă copilul.
E și fiul meu.
De ce ai strâns nu dovezi pentru ajutor, ci material?
Aici, pentru prima dată, s-a pierdut cu adevărat. Nu la numele Daciei la cuvântul material. Pentru că era exact. Fără țipete. Fără decor sau ascunziș de grijă.
N-ai idee cât de greu e să duci totul singur, a zis.
L-am privit drept în ochi.
Singur?
A lăsat ochii jos.
Muncesc, aduc bani, vin acasă și văd că nu mai faci față.
Și atunci ai pus camera?
Nu dramatiza.
Chiar și acum?
Vreau să știu ce se întâmplă.
Vrei să controlezi ce se întâmplă.
Un surâs nervos.
Vorbești ca din cărți. Cine te-a sfătuit? Mama?
Am scuturat capul ușor.
Nimeni. Tu. Prin tot ce ai arhivat.
Liniște. Se auzea în camera copilului cum Vlad oftează în somn. În mine, totul era o linie fixă. Copilul dormea, casa rămânea, ceaiul rămânea, și-n obișnuitul acesta se schimba ceva ce nu mă gândisem că ar putea intra vreodată în viața mea.
Azi vei pleca, am zis.
A ridicat capul.
Cum adică?
Azi.
Ți-ai ieșit din minți!
Nu.
Și eu unde?
Tot aici e și casa mea. Dar azi pleci tu.
Pe ce bază?
Pentru că nu pot să trăiesc cu cineva care mi-a urmărit viața la milimetru și a discutat cu Dacia cui convinge copilul mai ușor.
A trântit palma în masă. Cana a tremurat.
Termină cu prostiile.
Nu am clipit.
Tu ți-ai spus povestea. Eu nu mai am cuvinte.
Și după? La mama o să fugi?
O să scot camera din priză. Iar tu adună-ți hainele.
Nu ai dreptul să decizi singură.
Ba da.
M-a privit lung. Prea lung. Și în secunda aceea nu am văzut furie, nici remușcare. Doar o ciudă calmă: i-am stricat planul. Nu a apucat să conducă partida. Aici s-a încheiat totul.
Mai întâi a coborât privirea.
Bine, a spus. Calmează-te. Vorbim diseară.
Nu. Acum.
Nu plec fără Vlad.
Vei pleca singur.
Nu-mi da ordine.
Fă-ți bagajul, Rareș.
Ar fi vrut să protesteze, dar din camera copilului se aude glasul moale al lui Vlad. M-am ridicat instant. Și Rareș, din obișnuință, dar i-am oprit gestul cu mâna.
Nu, merg eu.
Am mers la Vlad, l-am luat la piept, am inspirat mirosul de cremă și piele caldă. M-a cuprins cu nasul în gât, destul cât să nu mă spulber. L-am legănat lângă pătuț, privindu-mă din nou cu ochiul verde al monitorului. De câte ori m-a văzut Rareș așa? De câte ori a ascultat viața noastră care ar fi trebuit să ne aparțină doar nouă?
Până la prânz, Rareș și-a făcut bagajul.
Nu toată viața n-a avut curajul. Două-trei cămăși, încărcătorul, aparatul de bărbierit, actele. La despărțire a încercat iar să umple aerul cu vorbe.
Leni, strici familia pentru o înregistrare?
L-am privit în tăcere, Vlad în brațe.
Pentru una singură, a reluat, de parcă repetând se întărește ideea. Nici n-ai încercat să vezi lucrurile altfel.
Am înțeles destul.
Nu chiar.
Ajunge.
Și ce-ai să le spui oamenilor?
Adevărul.
A schițat un zâmbet amar.
Ce adevăr? Că soțul a pus monitor?
Da.
Și?
Și că nu era pe copil, ci pe mine.
A strâns mânerul genții.
O să regreți cum ai reacționat.
Poate. Nu și ce-am auzit.
Nu a mai zis nimic.
Ușa s-a închis fără zgomot. Fără final dramatic, doar un clic de broască, liftul pornind, cineva tușind pe scară. Dintr-odată, casa își recăpăta forma veche. Aceiași pereți, aceleași căni, aceeași masă. Numai locul lucrurilor era altul. Linia dintre obiecte s-a schimbat.
Ziua am trecut-o automată.
L-am hrănit pe Vlad, i-am schimbat șosetele cu dungi gri, am pus în punguță câteva jucării, am sunat-o pe mama și am spus doar că Rareș va sta o perioadă în altă parte. Mama a tăcut, apoi a spus: Vii la noi seara asta? I-am zis că probabil, spre noapte. N-am mai explicat nimic. Explicațiile vin mai târziu. La început, se lasă doar liniștea aceea în care trebuie să faci pașii între camere și să nu uiți să oprești ceainicul.
Spre seară am intrat iar în camera copilului.
Totul era aproape cum fusese. Body-ul albastru cu racheta atârna la uscat. Pe fotoliu era pledul gri. Pe comodă, camera. Plastic negru, obiectiv mic, punctuleț verde. Am stat nemișcată, de parcă ar mai fi conținut o fărâmă de privire străină nealungată încă.
Am prins monitorul în mână.
Mâinile nu mai tremurau. M-a mirat cel mai tare. Două zile de gheață și nesomn goliseră deja tot. Am întors camera, i-am scos ștecherul din priză.
Lumina verde s-a stins instant.
Și în camera mică s-a făcut liniștea aceea rară, ca acolo unde nimeni pe nimeni nu mai ascultă.
