Fiica vitregă

Fiica vitregă

Când eu și Mariana ne-am întâlnit și ne-am îndrăgostit, Ilinca avea șase ani. Rămasă fără tată de la o vârstă fragedă, setea ei de afecțiune era atât de mare, încât nu ne-a fost greu să ne obișnuim unul cu altul. Am trăit în armonie ani la rând, până a venit… adolescența!

Tu nu-mi ești tată! a izbucnit într-o zi Ilinca.

Cum să nu-ți fiu tată? Dar cine te-a ascultat ore întregi cum te plângeai de colegii de la școală și te-a apărat la ședințele cu părinții? Cine ți-a ascuns ultimele bomboane de ciocolată din casă, doar ca să ți le ofere când erai supărată? Cine a ținut secretul despre cum ai luat păpușa Irinei cea supărăcioasă de la scara cealaltă? Și cine, scuzați, plimbându-se pe întuneric, a făcut înapoi traseul către scara Irinei cu păpușa ascunsă sub haină, ca să o lase în tufișuri, “de parcă așa era de la început”? În plus, îmi amintesc că, cu ani în urmă, am căzut de acord să răspundem pentru ce spunem, și dacă din copilărie mi-ai spus “tata”, de ce, dintr-odată, nu mai sunt “în familie”?

Cuvintele fiicei mele vitrege, pe care am considerat-o mereu ca pe propria fată, m-au durut, dar nu am vrut să arăt cât de tare m-a rănit. În primul rând pentru că sunt bărbat, în al doilea rând pentru că o supărare nu ajută, din contră, amplifică problemele.

Am notat argumentul, i-am răspuns, ducând mâna la tâmplă ca un soldat, doar pentru a părea mai convingător. Atunci hai să discutăm cum vor arăta relațiile noastre de-acum: drepturile și obligațiile unui “nu-tată” și ale unei “nu-fiice”.

Deși mă durea sufletul, simțeam că trebuie să-i dau libertatea de a alege, dar totuși în niște limite, stabilite chiar de ea. Numai că, Ilinca a rostit, supărată: Nu vreau! și mi-a trântit ușa în nas. Așa ceva nu făcea nici când era mică. Mereu știa să explice ce are nevoie, iar apoi, împreună, decideam dacă era posibil sau nu. Dacă-i era poftă să sară de pe magazia din curte, îi explicam logic de ce nu se poate, ba chiar îi arătam poze găsite pe internet cu urmări grave. Dar când, spre exemplu, în clasa întâi, Ilinca a hotărât că vrea să se căsătorească cu Marian Ursache și să se mute la el, i-am zis că, atunci când va permite legea, îi car eu lucrurile. Bineînțeles, peste o lună deja nici nu îl mai voia.

Tot timpul am discutat matur, indiferent de situație, însă acum a venit, brusc, “nu vreau” și “nu ești tata”. Pe vremuri, chiar și dacă nu-i plăcea terciul la micul dejun, motiva clar:

Nu-i bun! spunea Ilinca.
De ce?
Are puțin zahăr și are o peliculă deasupra.

Evident! Ori îi făcea mama alt terci, ori îi dădeam deja prăjitura dorită.

Am stat un pic în fața ușii, analizând desenul lemnului în speranța unei inspirații, dar, fiindcă nu mi-a venit nici o idee, m-am dat bătut. Lasă, vom vedea.

Mariana era mult mai calmă. Spunea că și ea la adolescență i-a creat tatălui ei destule bătăi de cap, că e doar o perioadă, și când hormonii se vor liniști, totul va reveni la normal. Deși perioada asta e diferită pentru fiecare, deja începea să-mi fie dor de Ilinca. Simțeam lipsa partenerului cu care seara mă uitam la meciuri de fotbal sau râdeam de noul păr roz al prietenei Mirela, schimbat mai des decât vremea.

În timp, Ilinca ieșea din carapace și era veselă în unele momente, dar alteori devenea irascibilă, de preferat s-o lași în pace. Numai ea știa când și de ce revenea la “lumea noastră”. Dar în acele clipe, mă bucuram ca un copil.

Fetelor, ce-ați zice să mergem la munte în weekend? Meteo zice că va fi frumos. Luăm undițele și cortul!
Chiar, Ilinca, hai? a întrebat entuziasmată Mariana.
Nu vin cu voi nicăieri! Luați-vă voi undițele și mergeți la pescuit! apoi s-a auzit o ușă trântită și niște ochi mirați spre mine. Cu doar un minut înainte, Ilinca era veselă, nimic nu anunța explozia de nervi.

Poate nu-i mai place nici pescuitul… am ridicat umerii.

Apoi, într-o zi, Ilinca n-a mai venit acasă după ore și nu răspundea la telefon. Am sunat toate prietenele, iar eu, disperat, am pornit s-o caut. Am trecut mai întâi pe la Victor, un prieten de-al ei care, de ceva vreme, nu mai era văzut cu Ilinca.

Nu știu unde e, a spus Victor bosumflat.
Dar măcar ai ceva bănuială?
După ce mi-a zis că sunt plictisitor, de atunci n-am mai vorbit prea mult.
Știi, mi-a zis că nu-i sunt tată, dar tot mă interesează ce e cu ea. Așa, ca-ntre prieteni vechi.

Când mă îndepărtam pe scări, m-a strigat:
Stai! Poate e cu Petru…
Cine e Petru?
Din clasa paralelă. Dar nu e cel mai cuminte copil, nu cred că o să vă placă ce găsiți.
Tocmai de-asta! Hai, arată-mi unde stă Petru.
Eu nu merg acolo…
Victor, uneori oamenii au nevoie de ajutor, chiar dacă nu recunosc. Am crezut că ești puternic, nu te lasă niște vorbe să te oprească.
Bine, a oftat el și a venit cu mine.

Am ajuns la niște garaje unde răsuna muzica. Chiar de la distanță, se auzeau râsete și miros de țigară. În fața unuia erau câțiva băieți și o fată, dar nici urmă de Ilinca. Ne-am apropiat.

O căutați pe Ilinca? am întrebat, ridicând vocea peste muzică.
Ce ești, de la “dispariții”? a râs cineva.

Deodată, Ilinca a apărut în ușă.
Ce cauți aici?
Am venit după tine.
Pot să ajung și singură acasă.
Așa e, dar e târziu și nu vreau să te recuperez de la Poliție. Hai că am venit cu taxiul pentru tine, domnișoară.
Ilinca a bombănit, dar a urcat în mașină, trântind ușa și aruncând spre Victor un:
Trădător!

De atunci, a început să lipsească des de acasă. Cu încăpățânarea unui măgar, mergeam mereu să o iau de la garaj, suportând glumele băieților că are “șofer personal”. Doar că, într-o seară, n-a vrut să vină.

Ce vrei? Lasă-mă! Sunt matură, stau cât vreau!
Trimite petiție la Parlament, am spus eu zâmbind vezi tu, Constituția arată clar drepturile și obligațiile minorilor.
Du-te de-aici! a întors spatele.
Nu plec decât cu tine, chiar dacă mă trimiți la naiba!
Îmi pare rău că mama te-a cunoscut. Mai bine n-ai fi existat deloc! a șoptit, urcând totuși în mașină.

Cuvintele ei au durut. Am condus până acasă cu ochii în lacrimi, gândindu-mă poate chiar ar trebui să renunț. Ce drept am să mă amestec în viața ei? Până la urmă, nu eram decât “soțul mamei”. Dar nu puteam renunța, nu puteam s-o las singură printre hățișurile vieții, fără o mână care s-o ajute dacă alunecă.

Curând, Ilinca cu gașca ei și-au schimbat locul de întâlnire garajul s-a închis, nu mai știam unde e. Victor, presat de mine, mi-a sugerat alte posibile locuri de adunare, dar nici acolo nu era de găsit. Se întorcea acasă când voia, de multe ori noaptea târziu. O vedeam pe Mariana îngrijorată; calmul ei era doar o mască. Stăteam amândoi cu ochii pe ușă, fără să adormim până nu auzeam cheia.

Într-o noapte, m-a sunat Victor:
Domnule Andrei, m-a sunat Ilinca, e într-un apartament pe strada Ștefan Cel Mare și nu mai știe cum să iasă.

Știe exact adresa?
Doar a descris clădirea, dar știu zona.
Hai cu mine!

Mariana își reținea cu greu lacrimile când am ieșit pe ușă:
Nu te neliniști, mă rezolv eu! Coace niște clătite, sigur va fi nevoie. Când vin noaptea, mereu mi-e foame.

Am rupt cu mașina orașul în două, încălcând reguli fără să-mi pese. Noaptea, orașul era mai liber, dar în centru tot era aglomerație, cu taximetriști și petrecăreți. Am avut noroc cu Victor că m-a ghidat.

Ajunși la bloc, l-am rugat pe Victor să rămână la mașină.
Am intrat, cutreierând scara. Am dat peste o bătrână cu insomnie:
Avem trei apartamente suspecte pe scară zice ea numai drogați, numai derbedei!
Am zâmbit, chiar dacă probabil exagera. Oricum, am mulțumit și am verificat adresele date.

În primul, un bărbat beat cu o femeie tânără și-un câine brac, cuminte. În al doilea, nimeni acasă. La al treilea, când urcam, pe palier a apărut o fată semănând cu Ilinca, dar cu ochii sticloși de parcă era pierdută. M-am cutremurat, apoi am intrat în apartament după ce o ușă s-a deschis brusc. Am început să strig:

Ilinca! Ilinca! împingând oricine ieșea în cale, evitând cutii de bere goală aruncate peste tot.

Din baie am auzit:
Tata! Tata!
M-am repezit, am forțat ușa, iar Ilinca m-a sărit în brațe plângând.
Am stat ascunsă, îmi era frică să ies! spunea printre suspine.

Când am ieșit, deja venea Poliția. Bătrânica le-a dat de veste, iar un echipaj a ajuns repede.

A ținut-o cineva cu forța aici? m-a întrebat un polițist.
Da, dar sunt doar tată vitreg.
Este tatăl meu! a răspuns hotărât Ilinca.

Acasă, mâncam clătite cu smântână, puțin prea sărate de la lacrimile Marianei, dar, Doamne, ce bune erau! Le-am spus fetelor că le iubesc și viața mea nu are sens fără ele. Am vorbit de cât de greu învățăm să ne descurcăm în viață, ca la circ, și că fiecare căzătură te învață să te ridici. Poți să te superi, să te îndepărtezi, să arunci cu vorbe grele, dar dragostea adevărată nu pleacă nicăieri. Ea rămâne acolo, să te prindă.

Și așa am înțeles încă o dată că, indiferent câte furtuni ar aduce viața și câte porți s-ar trânti peste ochii tăi, familia nu te părăsește niciodată te așteaptă răbdătoare, cu clătite fierbinți și dragoste infinită, oricât te-ai împotrivi.