Fiica vitregă
Când am cunoscut-o pe Marina și ne-am îndrăgostit, Lenuța avea șase ani. Crescută fără tată, dorul ei de afecțiune era atât de mare încât nu am avut vreun obstacol în a ne apropia și a ne împrieteni. Locuiam împreună într-o armonie deplină, ca o familie adevărată, până când adolescenta și-a făcut loc în firea copilului.
Nu ești tatăl meu! a izbucnit într-o zi Lenuța.
Cum să nu-i fiu tată? Cine, scuzați-mă, i-a ascultat, an după an, doleanțele cu colegii și s-a pus stâlp la ședințele cu părinții la școală? Cine a ascuns ultima bomboană din casă doar ca să i-o dea când lacrimile îi udau obrajii? Cu cine a împărțit secretul rușinos despre păpușa furată de la Anica cea gălăgioasă din blocul vecin? Și tot eu am mers noaptea, cu păpușa ascunsă pe sub haină, s-o pun înapoi prin tufele din fața blocului, să pară că acolo a fost mereu. Și mai știu, dacă nu greșesc, că de mici am stabilit să fim oameni de cuvânt. Dacă de atunci Lenuța îmi spunea tată, de ce brusc ajunsesem străin în casă?
Vorbele fiicei vitrege, pe care am considerat-o dintotdeauna ca pe propria fată, mi-au sfâșiat inima. Dar nu mi-am permis să arăt suferința. Ca bărbat și, mai ales, nedorind să complic și mai mult situația, am căutat doar să ies cu capul sus din toată povestea.
Argument acceptat am salutat-o militărește, punându-mi chiar mâna la tâmplă, doar ca să par mai serios. Atunci hai să stabilim regulile noului acord: drepturile și obligațiile de netată și nedomnișoară, ca să fie clar între noi.
Deși mă simțeam sfâșiat pe dinăuntru, știam că acesta era drumul corect: îi ofeream libertatea de a alege, atât cât își permitea să-și asume. Însă Lenuța iar m-a surprins: N-am chef! a bombănit și a trântit ușa în fața mea. Așa ceva n-a făcut nici în copilărie. Lenuța era genul care cu o claritate uimitoare își justifica orice dorință, iar apoi discutam împreună dacă era realizabilă. Iar de sărea să zboare de pe acoperișul șopronului, îi explicam logic și cu ilustrații ce o aștepta. Când, în clasa I, hotărâse să-l declare pe Anton Stan, coleg de bancă, drept soț și să se mute la el, i-am promis solemn că, atunci când legea va permite, îi voi duce bagajele la Anton acasă. Oricum, i-a trecut într-o lună.
Orice neînțelegere, oricât de copilărească, o discutam deschis. Dar, deodată, Lenuța nu mai voia să audă de nimic. În trecut, măcar când refuza să mănânce terci, aducea argumente: Nu-mi place! spunea ea. De ce? întrebam eu. E fără zahăr și cu pojghiță deasupra.
Iată un om sincer! Și atunci îi găteam altceva sau îi dădeam direct prăjitura, să-și vadă de plăcerea copilăriei. Stăteam pironit în fața ușii, pierdut în nervurile lemnului, dar n-am găsit soluție şi am dat din umeri trăim şi om mai vedea.
Marina, soția mea, primea totul cu o liniște molcomă. Povestea că ea, la vârsta Lenuței, îl scotea din minți pe propriul tată. Cum spunea: Dacă nu m-a dat afară, a fost numai fiindcă-i era rușine de vecini. Se liniștea însă cu gândul că, odată ce hormonii vor înceta să tulbure sufletul fetei, totul se va îndrepta la locul lui. Numai că fiecare are ritmul său cu țara N-am chef și nu ai voie să mă întrebi de ce. Măcar eu începusem să-mi simt lipsa copilului nu mai avea cine să se uite cu mine la emisiuni sportive seara, sau să chicotească pe seama prietenei Marinei, Zoe, a cărei culoare de păr se schimba mai repede decât norii pe cer.
În timp, Lenuța ieșea din carapace, dar revenea la fel de vulcanică, încât era mai bine să nu te apropii. Când, însă, era ca altădată, mă bucuram ca un copil.
Fete, ce-ar fi să mergem în weekend la iarbă verde? am propus. Promit vreme bună, luăm undițele, cortul, tot ce trebuie.
Lenuța, te duci? s-a aprins Marina.
Nu merg nicăieri cu voi! Luați-vă undițele și pescuiți singuri, pește ce sunteți! și iar trântit de ușă și noi rămăsesem cu gurile căscate. Doar cu o clipă înainte râdea la glume, acum se transformase.
O fi renunțat și la plăcerea pescuitului, am zis ridicând din umeri.
Și-apoi, într-o zi, Lenuța n-a mai venit acasă de la școală, nu răspundea la telefon. Am sunat toate prietenele de familie și, disperat, am pornit să o caut. Prima oprire: la Denis, băiatul care până de curând îi era amic.
Nu știu unde-i, a îngăimat Denis.
Nimic, nici o bănuială?
De când m-a făcut plictisitor, nu mai suntem în gașcă.
M-a numit și pe mine “nu-tată”, tot îmi pasă de ea.
Am plecat, dar, din mers, m-a strigat Denis: Poate e cu Nicu.
Cine-i Nicu?
Băiat din paralelă, cam rău famat…
Cu atât mai mult. Mergi cu mine?
Eu nu.
Oamenii au nevoie uneori de ajutor, chiar dacă nu știu. Mereu am zis că ești băiat tare, Denis.
Bine, merg și eu, a oftat el împăcat.
Am ajuns la niște garaje într-o margine cenușie de oraș, dinăuntru răsuna muzică. În față, câțiva băieți și o fată, dar nu Lenuța. M-am apropiat.
Caut pe Lenuța, e cu voi? am strigat peste zgomot.
Ce, ești de la vreo brigadă de investigații? a râs unul.
Până să zic altceva, Lenuța a apărut în ușa deschisă:
Ce cauți aici? aproape a țipat.
După tine am venit.
Știu singură drumul spre casă.
Poate, dar încă sunt responsabil să nu te întoarcă acasă poliția. Hai, taxiul tău așteaptă, prințesă.
S-a urcat în mașină bombănind: Trădătorule, către Denis.
De atunci, tot mai des dispărea. Mă duceam după ea, cu aceeași încăpățânare, culegând de la prietenii ei glume răutăcioase despre “taxiul personal”. Într-o seară, a refuzat să vină acasă.
Ce vrei de la mine? Lasă-mă, sunt destul de mare. Umblu cât vreau, striga.
Trimite cerere la primărie, i-am zis, ai totuși drepturi și obligații de minoră în Constituție.
Du-te tu unde vrei! și s-a răsucit cu spatele.
Să știi că nu plec fără tine, nici acolo unde m-ai trimis!
Regret că mama te-a cunoscut, mai bine să nu fi existat! a șoptit, totuși a urcat în mașină.
M-a durut rău, m-au usturat ochii tot drumul. Chiar mă gândeam: să las, să nu mă bag, ce-s eu în viața ei? Un străin, bărbatul mamei. Dar nu puteam să o abandon. Dacă pică și n-are cine s-o ridice? Să spună orice, eu nu cedez.
La scurt timp, locul de întâlnire al tribului s-a schimbat. Garajul a fost închis, nu mai știam unde-i fiica mea (sau pardon: fiica vitregă). Denis, sub presiunea mea, a divulgat câteva adrese, dar Lenuța tot nu era acolo.
Se întorcea acasă când avea chef, uneori noaptea târziu. Marina trăia cu sufletul la gură, liniștea ei era o mască: n-avea somn până nu auzea ușa. Amândoi stăteam în pat, prefăcându-ne că dormim.
Într-o noapte, am primit telefon. Era Denis: A sunat Lenuța, e la un apartament pe bulevardul Ștefan cel Mare, nu poate să iasă.
Ai detalii, număr?
Doar descrierea clădirii, dar cred că știu unde e.
Mergi cu mine!
Marina, cu buzele tremurânde, auzise tot. Stai liniștită, mă ocup eu de toate. Făni niște clătite, știi că n-am somn, dar pofta de dulce mă apucă de fiecare dată! Să nu mă lași să mor de foame!
Am luat repede pe Denis și am alergat pe străzile Chişinăului (că aici ne era povestea), pe unde mașinile rare străpungeau liniștea. Am înjurat când doi bărbați, cu berea-n mână, traversau fără grijă și unul a dat cu piciorul în mașina mea.
La bloc, Denis a rămas de pază la mașină cine știa ce minuni aduce luna plină? Am urcat, am verificat etajele, fix cum a descris fata. La un moment dat am dat peste o bătrânică, dornică de povești:
Avem trei apartamente dubioase, dragă! Și toți drogați acolo!
Chiar așa-i?
De văzut, am văzut eu de toate! Da’ nu e de glumă…
Am notat apartamentele. În prima, doar un bărbat cu o femeie și un câine frumos, cuminte. A doua pustie. La a treia, inima-mi bătea nebunește. Am urcat, și, chiar când să bat, a ieșit o adolescentă. Asemănarea era izbitoare: pentru o clipă am crezut că văd privirea pierdută pe care nu voiam s-o regăsesc la copilul meu. M-am retras speriat și am intrat repede înăuntru.
Lenuța! am strigat, cu vocea tremurândă. Mă împiedicam de oameni, de sticle, dar un glas slab m-a readus cu picioarele pe pământ:
Tata! Tata! striga. Din baia încuiată. Am tras de clanță, yala abia se mai ținea, și ușa s-a deschis.
Tată! și a plâns, agățându-se de mine. Era doar ea, ascunsă de frică.
Când am ieșit, deja urca poliția. Vecina vigilentă sunase la 112, și patrula venise.
Au ținut-o cu forța? m-a întrebat polițistul.
Da, dar eu sunt doar tatăl vitreg.
Nu, el este tatăl meu! a spus răspicat Lenuța.
În acea seară acasă, am stat la masă toți, mâncând clătite cu smântână (parcă sărate de lacrimile Marinei), dar parcă mai gustoase ca niciodată. Am vorbit mult, fără să ne mai certăm despre viață și greutatea alegerilor, despre iertare și iubire, despre cât de important e să ai pe cineva care să nu renunțe la tine, oricât ai încerca să-l alungi. Le priveam: două chipuri dragi, singurele sensuri ale vieții mele adevărate. Familia mea!
