**Fiica Nepotrivită**
—Eu nu v-am cerut să-l faceți! — se enerva Andreea. — De ce trebuie să sufăr din cauza copilului vostru?
Mai întâi mi-ați luat camera, apoi m-ați transformat în bonă pe gratis, iar acum vreți să-mi luați singura prietenă? Care trăiește cu mine de nouă ani?
Nici vorbă! Mă mut la bunica și stau cu Azor! Vă descurcați singuri cu Vlad!
La șaisprezece ani, Andreea se certa mereu cu părinții. În fond, avea motive întemeiate: după nașterea fratelui, mama și tatăl uitaseră de existența fiicei mai mari.
De la nouă ani, Andreea rămăsese singură. Când era mică, nu înțelegea de ce o tratau cu indiferență, dar nepăsarea o durea.
Plângea în secret și se văita bunicii:
—Sunt mereu cu Vlad! Îi cer să mă ia în parc, dar mama zice că nu are timp, iar tata se întoarce cu spatele. Bunico, mă mai iubesc oare?
—Ce vorbești, dragă? — o liniștea Tamara Popescu, evitând privirea. — Bineînțeles că te iubesc! Doar că acum le e greu. Vlad e mic, are nevoie de atenție. Tu înțelegi că nici nu știe să meargă sau să țină capul.
Când va crește puțin, se va ușura. Ajută-i tu cu fratele, du-l la plimbare. Poate vor avea și ei timp.
Tamara știa că sfaturile ei nu schimbau situația. Adevarul era că Andreea fusese mereu un copil neplanificat: Oana și Sorin se căsătoriseră „din necesitate” — ea mințise vârsta, iar sarcina la șaisprezece ani îl speriase pe Sorin.
Nimeni nu o așteptase pe Andreea; Oana visa la distracție, iar resentimentele față de copil creșteau. Sorin, visând la un băiat, o ignora.
Vlad, însă, fu lumina ochilor lor. Pentru el cumpărau zilnic jucării, iar camera Andreei fu transformată în dulăpiorul lui — fata mutată în sufragerie.
—Mamă, îmi cumperi păpușa aia cu coadă de sirenă? — ceru Andreea într-o zi.
Oana, uitându-se la șosetele pentru Vlad, răspunse rece:
—N-am bani de prostii. Înjură-te-ai! De câte ori vii cu cereri când știi că frate-tu are nevoie de haine?
Ești egoistă! Gândești doar la tine!
Cu timpul, Andreea începu să se simtă vinovată. Poate că avea dreptate mama?
***
Vlad primi tot ce dorea. I se făcuse o cameră specială, iar Andreea veghea mereu la el — noaptea îi dădea biberonul, după școală îl lua de la grădiniță. Oana, în concediu, se odihnea.
—Oana, cum poți lăsa un copil de zece ani să aibă grijă de bebeluș? — se indigna Tamara la vizite.
—O să-i folosească! — râdea Oana. — Când va avea copii, va ști ce să facă.
Și apoi, Sorin nu mă ajută. Doar se uită la televizor!
—Dar îi furi copilăria! Ar trebui să se joace, nu să facă pe bona!
—Altă vreme, altă viață! — replica Oana.
***
La treisprezece ani, Andreea începu să-l urască pe Vlad. Băiatul, isteț și răutăcios, o pâra mereu:
—De ce ai lăsat farfuria să cadă? — o mustra Oana seara.
—N-am eu! Vlad a aruncat-o când i-am refuzat bomboanele!
—Tu de ce poruncești? — s-a enervat Sorin. — Să mănânce ce vrea!
—Mama a zis să nu-i dai dulciuri înainte de supă!
—Proasto! — izbucni Oana. — Dacă s-a tăiat? Nici măcar nu poți avea grijă! Astăzi stai acasă și înveți litere cu el!
Criza culmină când Andreea împlini șaisprezece ani. Părinții hotărâră să-i ia lui Azor, bătrânul câine pe care ea îl salvase de pe stradă.
—Până mâine dispare! Vlad a început să strănute de la blană!
—Nu-l dau! — protestă Andreea. — E singurul care mă iubește!
—Cine te întreabă? — mârâi Sorin. — L-am tolerat destul!
—Vreți să-l riscați pe Vlad pentru o javră? — sâcâi Oana.
—Da! — urlă Andreea. — M-am săturat! Mă mut la bunica!
***
Tamara o primi cu Azor. La ea, Andreea nu mai veghea la Vlad, ci învăța în pace.
Oana o sună după o lună:
—Întoarce-te! Nu ne descurcăm!
—De ce? — râse Andreea. — Aici învăț la colegiu. Vlad e copilul tău!
—Tatăl tău te va aduce cu forța!
Tamara luă telefonul:
—Oana, las-o în pace! Vlad are șapte ani. Angajează o bonă!
***
Andreea rămase la bunica. Află că părinții angajaseră o bonă pentru Vlad. Nu regretă nimic: Vlad era fratele ei, nu copilul ei. Și responsabilitatea nu-i aparținea.
