– Eu nu v-am rugat să-l nașteți! – se enerva Ana. – De ce trebuie să sufăr din cauza copilului vostru?
Mai întâi mi-ați luat camera, apoi m-ați transformat în bonă gratuită, iar acum vreți să-mi luați singurul prieten care trăiește cu mine de nouă ani?
Nici vorbă! Mă mut la bunica și stau cu Azor! Vă descurcați singuri cu băiețelul vostru prețios!
La șaisprezece ani, Ana se certa zilnic cu părinții. Motivul era simplu – după nașterea fratelui mai mic, mama și tata uitaseră complet de existența fiicei mari.
De la nouă ani, Ana fusese lăsată de izbeliște. Când era mică, nu înțelegea de ce părinții o ignorau, dar indiferența lor o rănea profund. Își vărsa lacrimile în secret în fața bunicii:
– Sunt mereu cu Andrei! Când le cer să se joace cu mine, mama zice că nu are timp, iar tata întoarce spatele! Bunico, mă mai iubesc oare?
– Bineînțeles că te iubesc, dragă! – o liniștea Elena Vasilievna, privind în pământ. – Doar că acum au multe griji. Andrei e mic, are nevoie de atenție. Tu ești mare, poți să ajuți – du-l la plimbare, joacă-te cu el. Poate așa vor mai răbda ei.
Bunica știa că sfaturile ei erau în van. Adevărul era că Ana fusese mereu un copil nedorit. Părinții se căsătoriseră la presiunea familiei după o sarcină neprevăzută – Oana mințise că are optsprezece ani când începuseră să se vadă cu Victor.
Andrei, dimpotrivă, fusese planificat cu grijă. Pentru el pregătiseră camera Anei, mutând-o pe fetiță în sufragerie. Când aceasta protestase, tata o mustrase aspru:
– Ești suficient de mare să dormi pe canapea! Copilul are nevoie de spațiu. Noi n-avem loc în camera noastră.
– Nu face scandal! – o întrerupsese mama. – Ar trebui să fii recunoscătoare! Eu n-am avut frați. În curând vei avea cu cine să te joci.
Dar după nașterea lui Andrei, Ana își pierduse și ultimele urme de copilărie. Părinții o treznoau noaptea când bebelușul plângea:
– Nu auzi că țipă? Du-i biberonul! Verifică scutecele!
Ziua, după școală, Ana alerga la grădiniță să-l ia pe frate. Oana, în concediu de creștere, își petrecea timpul la saloane sau vorbind la telefon.
– Cum poți să pui o fată de zece ani să aibă grijă de un bebeluș? – se indigna bunica la vizite.
– Să se obișnuiască! – răspundea Oana. – O să-i folosească când va avea proprii copii.
La treisprezece ani, Ana începuse să-și urască fratele. Andrei devenise un dihor isteț – o pârsea pentru orice stricăciune, iar părinții îi luau mereu apărarea:
– De ce nu-l supraveghezi? – o mustra mama găsind cioburi pe jos. – Andrei ar fi putut să se rănească!
– El a aruncat paharul! – încerca să se apere Ana.
– Tu cine ești să-i interzici dulciuri? – se amesteca Victor. – Mănâncă ce vrea!
Criza izbucni când părinții hotărâră să o debaraseze de Azor – câinele pe care Ana îl găsise abandonat la nouă ani.
– Dispuneți de el până mâine! – ordonă Oana. – Andrei a început să strănute – sigur e alergie la blană.
– N-o să-l dau! – răcni Ana. – El e singurul care mă iubește cu adevărat!
– Cine te întreabă? – râse Victor. – L-am tolerat ani de zile. Dacă n-ai fi plâns ca o lepreșoaică, l-aș fi dat la gunoi demult.
– Atunci mă mut la bunica! – declară Ana.
În apartamentul Elenei Vasilievna, fata respira în sfârșit libertate. Oana încercă să o readucă acasă o lună mai târziu:
– Întoarce-te imediat! Nu mai rezistăm fără tine – Andrei trebuie dus la antrenamente!
– E copilul vostru, nu al meu! – răspunse Ana rece. – Am propri
