Fiica mea este devastată de trădare… Nu face altceva decât să plângă și să privească în pământ. Eu sunt tatăl.
Am 73 de ani și am crezut mereu că înțeleg viața. Că știu cum ar trebui să fie lucrurile.
Dar copiii mei au gândit altfel.
Am un fiu și o fiică. Mama lor a murit acum câțiva ani, iar eu am rămas singur – să aștept nepoții, să ajut, să sfătuiesc, să-i învăț ce am înțeles eu în toți acești ani.
I-am crescut cu respect față de tradiții. În familia noastră, căsătoria nu era doar o formalitate. Era o responsabilitate, un respect față de partener, o garanție că, în momentele grele, persoana iubită nu îți va întoarce spatele.
Dar ei râdeau de mine.
— Tată, e de modă veche! – spunea fiul.
— Nimeni nu mai face așa acum, – repeta fiica.
Nuntă? Căsătorie oficială? Toate acestea sunt arhaisme, “vestigii ale trecutului”.
— Ne iubim și fără acte, – mă asigura fiica. – Un document nu schimbă nimic între noi.
Eu doar îi priveam și tăceam.
Pentru că știam – viața va pune totul la locul său, mai devreme sau mai târziu.
Și a așezat.
A fost dată afară, ca un obiect inutil
Într-o dimineață devreme, cineva a bătut la ușă.
Am deschis…
Fiica mea era la ușă.
Cu o valiză.
Cu un bebeluș într-un cărucior.
Cu o fetiță de trei ani agățându-se de poala hainei ei.
Am văzut fața ei.
Palidă, slăbită, cu ochii înlăcrimați.
— Tată… pot să stau câteva zile la tine? – vocea ei tremura. – Ștefan m-a dat afară. A găsit pe altcineva…
N-am înțeles imediat sensul cuvintelor ei.
Dată afară?
Ca un câine?
Ca un lucru nefolositor?
— Dar copiii?! – am exclamat eu.
Ea a suspinat.
— A spus că va plăti cum trebuie, conform legii. Dar nici pe mine, nici pe ei nu îi mai vrea…
Am strâns pumnii.
Cum?! Cum poți să ștergi astfel familia, să scoți copiii din viața ta?
Am vrut să merg imediat la el, să cer explicații, dar în schimb am îmbrățișat-o pe fiica mea și am lăsat-o să intre în casă.
Nu am vorbit despre asta câteva zile.
Ea doar stătea la fereastră, fără să ridice ochii, iar lacrimile îi curgeau pe obraji.
Eu mă uitam la ea și înțelegeam – era frântă.
Soție? Nu. Servitoare într-o casă bogată
A absolvit facultatea de pedagogie. Visa să devină profesoară, să lucreze cu copiii.
Dar Ștefan nu voia asta.
— Nu am nevoie de banii unei femei, – se lăuda el. – Să se ocupe de casă! Eu câștig destul, am nevoie de o soție, nu de o profesoară obosită!
Ea stătea acasă, gătea, spăla, făcea curat, creștea copiii.
El venea acasă, mâncarea era tot timpul caldă, casa curată, copiii îngrijiți.
Ea nu se plângea.
Credea că el îi este recunoscător pentru toate acestea.
Credea că are nevoie de ea.
Dar s-a dovedit că nu.
Deîndată ce a găsit pe alta, pentru el a devenit un nimic.
— Am o nouă iubire, – mi-a spus el calm când l-am sunat. – Cât despre copii? O să plătesc atât cât trebuie.
Îi trimitea 200 de lei pe lună.
Bani puțini.
Exact cât prevede legea.
— Mi-ajunge, – a spus el când i-am cerut să ajute mai mult. – Nu am de gând să vă întrețin! Totul e de domeniul trecutului.
Trecutul.
Ceea ce fusese familia lui.
Ceea ce a șters într-o clipă.
Fiica este frântă… Cum să trăiască mai departe?
A trecut un an.
Trăim în trei – eu, fiica mea și cele două fetițe ale ei.
Sunt pensionar, primesc puțin peste 200 de lei. Ea are un ajutor social nesemnificativ.
Cu greu ne descurcăm să avem grijă de copii.
Ea nu lucrează – cea mai mică încă nu are un an.
Dar nici măcar asta nu e cel mai important.
Cel mai important este că nu trăiește.
Doar există.
Nu râde, nu zâmbește, nu vorbește fără rost.
Este ca o păpușă stricată.
În ochii ei e goliciune.
Privește mereu în pământ.
Și știu la ce se gândește.
La faptul că dacă m-ar fi ascultat atunci, dacă ar fi insistat pe un mariaj oficial, totul ar fi fost altfel.
Poate că ar fi plecat.
Dar nu ar fi putut să o șteargă atât de ușor.
Ar fi avut responsabilități.
Nu ar fi rămas săracă, cu doi copii.
Eu sunt bătrân.
Nu știu cât timp voi mai putea să o ajut.
Și apoi ce va fi?
Cum va trăi ea?
Cum vor trăi nepoatele mele?
Cum va fi soarta lor?
Va găsi un bărbat care să o iubească – o femeie cu doi copii?
Cum am putut gândi vreodată că voi ajunge să-mi pun asemenea întrebări?!
Fetelor, nu repetați greșelile ei!
Acum sunt sigur de un lucru.
Relațiile libere nu înseamnă libertate.
Este un drum spre nicăieri.
Căsătoria nu este doar o hârtie.
Este o protecție.
Este o responsabilitate.
Vreau să mă adresez tuturor părinților, tuturor mamelor și taților care au fiice.
Nu le lăsați să facă aceeași greșeală ca fiica mea!
Îndrumați-le, explicați-le, convingeți-le.
O fată fără căsătorie rămâne fără protecție.
Blestem acea “modă” care a venit de la apus, acea falsă libertate în care femeia nu rămâne cu nimic.
Văd ce s-a întâmplat cu fiica mea.
Văd cum o distruge asta.
Și nu vreau ca asta să se întâmple cu cineva.
Protejați-vă fiicele.
Căsătoria nu este o garanție a iubirii veșnice.
Dar este o garanție a protecției.
Nu lăsați copiii voștri să facă aceeași greșeală.
