Fiica mea este zdrobită de trădare… Nu face altceva decât să plângă și să privească în pământ. Eu sunt tatăl.
Am 73 de ani și întotdeauna am crezut că știu ce este viața. Că înțeleg cum trebuie trăită corect.
Dar copiii mei au gândit altfel.
Am un fiu și o fiică. Mama lor a murit acum câțiva ani, iar eu am rămas singur să aștept nepoții, să îi ajut, să îi îndrum, să îi învăț ce am înțeles de-a lungul anilor.
Mi-am crescut copiii cu respect pentru tradiții. În familia noastră se obișnuia să se spună că căsătoria nu este doar o formalitate. Este responsabilitate, respect pentru partener, garanția că în momentele dificile persoana de lângă tine nu te va abandona.
Dar ei râdeau de mine.
– Tati, asta e demodată! – spunea fiul.
– Nimeni nu mai face așa azi, – repeta fiica.
Nuntă? Căsătorie oficială? Sunt toate arhaisme, “mofturi din trecut”.
– Ne iubim și fără acte, – mă convingea fiica. – Nu va schimba nimic o ștampilă în buletin.
Eu îi priveam doar și tăceam.
Pentru că știam – viața, mai devreme sau mai târziu, va pune totul la locul său.
Și așa a fost.
A fost alungată, ca un obiect inutil
Într-o dimineață devreme, cineva a sunat la ușă.
Am deschis…
În prag era fiica mea.
Cu o valiză.
Cu un bebeluș în cărucior.
Cu o fetiță de trei ani agățată de poala jachetei sale.
I-am văzut chipul.
Palid, slăbit, cu ochi plânși.
– Tati… pot să stau la tine câteva zile? – vocea îi tremura. – George m-a alungat. A găsit pe altcineva…
Nu am înțeles imediat sensul cuvintelor ei.
Alungată?
Ca pe un câine?
Ca pe un obiect de care nu mai ai nevoie?
– Dar copiii?! – am exclamat eu.
Ea a suspinat.
– A spus că va plăti, cum e stabilit de lege. Dar nu mai are nevoie nici de mine, nici de ei…
Am strâns pumnii.
Cum?! Cum poți să-ți tai familia din viața ta, să-ți scoți copiii din existența ta?
Am vrut să merg imediat la el, să cer explicații, dar în schimb am îmbrățișat-o pe fiica mea și am lăsat-o să intre în casă.
Nu am vorbit despre asta câteva zile.
Stătea doar la fereastră, fără să ridice privirea, iar lacrimile îi curgeau pe obraji.
Iar eu îi priveam chipul și înțelegeam – e zdrobită.
Soție? Nu. Servitoare într-o casă bogată
A absolvit universitatea pedagogică. Visa să lucreze ca învățătoare, să se ocupe de copii.
Dar George nu a vrut asta.
– Banii femeilor nu-mi trebuie, – se lăuda el. – Să aibă grijă de casă! Eu câștig suficient, am nevoie de o soție, nu de o profesoară epuizată!
Stătea acasă, pregătea ciorbe, spăla, făcea curățenie, creștea copii.
El venea, mâncarea era mereu caldă, casa curată, copiii bine îngrijiți.
Ea nu se plângea.
Credea că el îi este recunoscător pentru toate acestea.
Se gândea că are nevoie de ea.
Dar s-a dovedit că nu.
De îndată ce a găsit pe altcineva, ea a devenit un nimic pentru el.
– Am o nouă iubire, – mi-a spus el calm, când l-am sunat. – Iar copiii? Ei bine, voi plăti cât trebuie.
Îi trimitea 200 de lei pe lună.
Bani de râs.
Exact cât prevedea legea.
– Îmi ajung, – a spus el, când l-am rugat să ajute mai mult. – Nu am de gând să vă întrețin! Asta-i tot în trecut.
Trecutul.
Ceea ce a fost familia lui.
Ceea ce a șters într-o secundă.
Fiica mea e zdrobită… Cum va trăi mai departe?
A trecut un an.
Locuim toți trei – eu, fiica mea și cele două fetițe ale ei.
Sunt pensionar, primesc puțin peste 200 de lei. Ea are un ajutor infim.
Abia ne descurcăm pentru copii.
Nu lucrează – cea mică nu are încă un an.
Dar nici măcar asta nu e cel mai important.
Cel mai important e că nu trăiește.
Doar există.
Nu râde, nu zâmbește, nu vorbește mai mult decât e necesar.
E ca o păpușă stricată.
Ochii îi sunt goi.
Se uită tot timpul în pământ.
Și știu la ce se gândește.
La faptul că, dacă atunci m-ar fi ascultat, dacă ar fi insistat pe căsătoria oficială, lucrurile ar fi stat altfel.
Poate că el ar fi plecat.
Dar nu ar fi putut să o șteargă atât de ușor.
Ar fi avut obligații.
Nu ar fi rămas săracă, cu două copii în brațe.
Sunt bătrân.
Nu știu cât timp o mai pot ajuta.
Și apoi?
Cum va trăi?
Cum vor trăi nepoatele mele?
Ce soartă vor avea?
Se va găsi un bărbat care să o iubească – o femeie cu doi copii?
Cum aș fi putut să mă gândesc vreodată că voi ajunge să-mi pun astfel de întrebări?!
Fetelor, nu repetați greșelile ei!
Acum sunt sigur de un lucru.
Relațiile libere nu înseamnă libertate.
Este un drum spre nicăieri.
Căsătoria nu e doar o bucată de hârtie.
Este protecție.
Este responsabilitate.
Vreau să mă adresez tuturor taților, tuturor mamelor care au fiice.
Nu le lăsați să facă aceleași greșeli ca fiica mea!
Învățați-le, explicați-le, convingeți-le.
O fată fără căsătorie rămâne fără protecție.
Blestem acea “modă” care a venit la noi din Vest, acea libertate falsă în care femeia rămâne cu nimic.
Văd ce s-a întâmplat cu fiica mea.
Văd cum o distruge.
Și nu vreau ca asta să se întâmple cu altcineva.
Aveți grijă de fiicele voastre.
Căsătoria nu garantează dragostea eternă.
Dar garantează protecția.
Nu le permiteți copiilor voștri să facă aceeași greșeală.
