Fitza
Ia uite la ea, cum s-a dichisit! Oamenii normali, cum e obiceiul, se trezesc dimineața și merg la serviciu, dar asta? Unde se duce prin nămolul nostru cu pantalonii ăia albi?
Dar ea nu merge pe jos, dragă! Tot cu mașina aia a ei! Parcă-i un autobuz întreg!
Să zici mersi că e îmbrăcată! Ai văzut ce are după gât?
Nu, ce anume?
Tatuaj! Asta are! Cine dracu se mai desenează pe piele de bunăvoie? Jur că parcă-i trecută pe la pușcărie! E tânără de tot și deja bătută cu cerneală! Ce-ar zice mama ei dacă ar vedea-o? Of, n-ai cu cine… Suflet rătăcit
Banca de la scara blocului forfotea în șoapte, privind-o pe Iuliana cum se pierde-n depărtare.
Și cine să nu mai stea la bârfe, când sacoșele cu zarzavaturi zac la picioare deja, dar gândul să le cari sus parcă-ți taie tot cheful? Că doar acolo, în casă, nimic nou nu te așteaptă doar rutină la greu. Măcar să respiri puțin înainte s-o iei de la capăt… Copii mici, copii mari, mâncare, curat… Și nicio bucurie, decât poate la vreun praznic rar. Că bucuria, la oamenii ca noi, e cam rară, domle. Tot cu grija-n spate trăim: cu ce să-i hrănim pe copii, cum să-i ajutăm dacă e nevoie, ce pachețel să mai ducem la nepoți… Parcă numai-asta a mai rămas să pupi creștet de copil și să uiți de necaz.
Dar nici asta nu-i pentru toți. Uite la tanti Grigoreasca, ai ei i-au spus să nici nu conteze pe nepoți, că nu se mai poartă să faci copii în zilele astea! Acum e la modă să te plimbi pe la munte și la mare, nu să ai griji de familie! Cum de reușesc, nu pricepe nimeni. O fi și Iuliana de-a lor, fata Natașei.
Și era fată bună, pe vremuri! La școală, premiantă, politicos saluta pe toată lumea. De când i-a murit mama, parcă s-a lăsat de ea și de toate. Să zici că-nvață dar nu! Cică și-a deschis salon de tatuaje, săraca! Unde se mai poate?! Nici de lucru n-are, ziceau unii, doar tăntălăie toată ziua.
Când, după câțiva ani, a apărut și taică-su, s-a crezut că o fi ajutând-o și-o scoate pe calea cea bună. Ce să vezi? I-a luat mașina asta hidoasă care ocupă jumătate din parcare și a plecat, lăsând fata de izbeliște. Nici douăzeci de ani nu avea binișor! Cum s-o lași așa? Poate intră cine nu trebuie peste ea în apartamentul ăla moștenit de la bătrână-sa și-i face necazuri și mai mari. Poate rămâne fără nimic, la cât e de naivă!
Uite-o! Pleacă! Unde? Cine știe! Nu s-a uitat măcar înapoi! Fitza! Ca o fitză veritabilă. În pantaloni albi…
Numai că Iuliana n-avea timp sau chef să se gândească la ce bârfesc vecinele de la scara blocului. Avea, doamne ferește, destule ale ei pe cap. Și azi era prinsă la minut. Atâtea de făcut, încât ar fi vrut să-i mai pună cineva câteva ore în zi. Mama mereu îi spunea că trebuie să-nvețe să-și gestioneze timpul:
Iuliano, de asta depinde mult! Unii aleargă degeaba, nu apucă nimic. Se jelesc că nu reușesc nimic și invidiază pe cei care reușesc. Dar rețeta e simplă: fă-ți timp aliat și ai să vezi!
Și cum adică să mă-mprietenesc cu timpul, mamă?
Să-l respecți. Nu-l pierde aiurea. Alege ce contează, ocupă-te, dar nu uita și de tine, de distracții și astea-s importante! Nu poți numai muncă toată viața. Mai și relaxează-te; altfel cedezi, devii acră, obosită rău… Să ai un pic de tot și pentru suflet!
Iuliana ținea minte sfaturile, dar greu le mai respecta. Inclusiv cu agenda nouă, tot avea zile când nu-i ajungeau orele. Azi avea trei cursuri și abia dacă prindea timp pentru unul; doi clienți programați la ea, plus de trecut pe la Cătă, și-apoi la Sărin! Unde e Cătă, este clar, se lungește discuția. Apoi la Andrei să-l ajute cu bagaje… Și, ca să fie tacâmul complet, mai trebuia și cu copiii noi să vorbească săptămâna viitoare au drum împreună și ea nici nu le știe numele! Dacă ar putea prinde tot…
Blocajul de pe Ștefan cel Mare a început să se miște, iar Iuliana apăsă pedala de accelerație. Mașina răspunse blând și lin, ca și când ar fi mângâiat-o. Hai, lasă, ne descurcăm! Nu degeaba mi te-a lăsat tata, să-ți salveze timpul…
Mersi, tati! zise ea, mângâind volanul.
Dacă i-ar fi spus cineva cu ani în urmă că va mulțumi vreodată tatălui său, Iuliana ar fi râs copios. Îl ura pe om de nici nu mai știa de când.
Mama nu i-a zis niciodată un cuvânt rău de el. Spunea mereu că e inteligent și că Iuliana seamănă leit cu el.
Dar Iuliana nu pricepea cum un om așa isteț a părăsit copilul de la scutec și nu s-a mai interesat niciodată.
Ani de zile, această părere de rău a otrăvit-o. La serbare, când alte fete dansau cu tații, ea stătea în colțul sălii și se ambiționa să nu verse nici o lacrimă. În școală, când o necăjea vreuna, strângea din dinți și n-ar fi spus Îi spun la tata! nici bătută. Când, pe la liceu, s-a certat rău cu prietena ei cea mai bună, Anda, era tot din cauza asta:
Tata zice că pot alege orice facultate, plătește el dacă nu intru la stat și îmi ia și mașină dacă fac economie la taxă…
Prietenie veche de la grădiniță, dar atunci a știut că nu mai merge. Nu era invidie… Era altceva, un gol amar: Anda știa prea bine cât și-a dorit Iuliana să aibă și ea tată și totuși găsea de cuviință să-i amintească…
În general, Iuliana nu era genul ce se uită peste gard la alții. Ea și cu mama trăiau bine, mergeau și-n Grecia, și la brașoave cu prietenele, și cu haine bune se îmbrăcau. De ziua de 16 ani, când a primit primul telefon adevărat, a rămas fără grai dar nici nu era darul principal.
Căci atunci, în ușa camerei, a apărut el omul pe care visa să-l vadă măcar o dată. Scandal monstru a fost în casă! Țipete, lacrimi, reproșuri, mâinile mamei respinse, cuvinte tăioase:
Tu, trădătoare! De ce l-ai adus?! Nu vreau să-l văd!
N-avea de unde să știe că mama avea deja în buzunar rezultate de la doctor, că viața lor urma să se oprească o clipă pe un vârf de coșmar, doar ca apoi să cadă ca un torent de piatră, măturând tot ce credeau de neschimbat. Iar de la eclipsele astea nu te salvează nici ciorbă de vișine, pe care n-a suferit-o Iuliana niciodată și totuși, parcă a simțit-o băltând sub tălpi.
Mama i-a luat mâna rece, cu degete tari, și i-a spus:
Eu am greșit, Iuliana. Eu cu tata tău, eu l-am îndepărtat. Nu tata te-a abandonat… Eu, mami…
De ce, mamă?!
Am fost rănită…
Urma lungă și încâlcită despre cum a ajuns să-l alunge: s-au căsătorit tineri, fără minte; scandaluri între familii, nimeni n-o voia pe Iuliana. S-a născut la timp nepotrivit și părinții au trebuit să-și sacrifice carierele, să-și construiască vieți pe care nu și le mai doriseră. Mama a plecat la mătușă, lăsând tatăl departe, nici măcar spunându-i ce s-a întâmplat. L-a oprit sistematic să ia legătura, mințindu-l că nu e copilul lui.
De ce, mamă, de ce să-mi iei tata?…
Așa au vrut părinții, așa mi-au spus și am ascultat. Să nu ajung să-ți spună cineva că nu ești a lor… Am crezut că te apăr…
Atunci, Iuliana și-a smuls mâna, a bătut cu pumnul în pervaz, a răsturnat ghiveciul cu cactusul de la Andreea și a început să curețe pământul de pe alb. Era atât de mult gunoi și-n sufletul ei fiecare frântură de cuvânt spus de mama era ca o boabă de pământ pe lemn curat. Trebuia să se apuce de curățenie temeinică.
Și-a șters totul și-apoi s-a așezat la patul mamei, ca-n copilărie, cu ochii uscați.
Spune tot. Fără minciuni, mă auzi?
Mama i-a spus totul. Viața e un ciudat puzzle. Azi ești sigur că știi tot, mâine auzi altceva și universul tău de sticlă se crapă în mii de fisuri. Ce faci după? Faci curat sau păstrezi cioburile? Nimeni nu-ți spune, depinde de tine.
Iuliana nu știa dacă a iertat-o pe mama pe bune, dar un singur lucru era clar: îi era recunoscătoare c-a avut curajul să spună.
Poate că nu-i spusese tot. Ce era mai sincer stătea, probabil, dosit între insomniile din ultimul timp, între mâna tatălui la încheietura subțiată a mamei, între lacrimile puține, dar reale, pe care Iuliana le zărea pe furiș.
Despre ce s-a rostit, între ei, în lipsa ei, nu l-a întrebat niciodată pe tata. Nu voia să răscolească.
Oricum aveau altceva pe cap: trebuiau să-nvețe să locuiască din nou împreună, pentru că de lăsat la mătușă, tata a refuzat cu încăpățânare.
Plec, când faci 18 ani, dar nu înainte!
N-ai să te mai ascunzi! Îți vreau prezența, tăticule!
Natalia, mama, deși doctorii nu-i mai dăduseră șanse decât câteva luni, a ținut doi ani buni. Au fost cei mai dulci, dar și cei mai grei ani. Iuliana s-a întristat groaznic că viața, așa de zgârcită, le-a dat atât de puțin timp împreună.
Atunci s-a apucat de desenat serios.
Până atunci, doar mâzgălea prin caiete. Tata a găsit un desen și s-a mirat:
Chiar nu-i rău!
A scos tricoul: pe spate, ditamai tatuajul colorat!
Prietenul meu l-a făcut. Vrei să-ți fac rost să te-nvețe?
Daaa!
Nimeni de pe scară nici n-a observat că Iuliana a plecat aproape un an la Chișinău, la tata, să-nvețe meserie. Când s-a întors, a zis:
Vreau acasă…
Tata nu s-a opus. A mai rugat-o să stea două săptămâni și apoi s-a întors ajutând-o să care cutii și, ce să vezi, a pus cheia de la mașină și o mapă de acte pe masă.
Iuliana, ai aici salonul tău, spațiu cumpărat din banii de pe apartamentul meu. Ai tot ce-ți trebuie să lucrezi, să-nveți, să crești! Promite-mi că faci și facultate!
Nu-i venea să creadă, nici când salonul era deja funcțional și vecinul Costică, devenit motociclist la bătrânețe, îi cerea să-i deseneze vultur pe umăr.
Tata a ajutat-o cu tot, a supravegheat renovarea și campania de promovare, apoi s-a dus la părinții lui, de nevoie.
Rămâi aici, tată!
Mă întorc, dacă e nevoie, dar tu ești stăpâna…
Cu clienții mergea brici, în scurt timp a angajat două ajutoare ca să facă față și la muncă și la facultate.
Așa a întâlnit-o pe Catinca.
O femeie tânără, îngrijită, dar cu ochi triști și unghii tăiate scurt, fără niciun pic de manichiură, i-a cerut un tatuaj: un nume pe mână, să-l see toată ziua.
Atunci Catinca a cedat, sughițând abia stăpânindu-se.
Iuliana, văzând cum își mușcă buzele să nu plângă, a încuiat ușa salonului și a tras jaluzelele, când un client întârzia deja afară.
Stați! Se rezolvă…
O să doară!
Știu.
Doar după vreo două zile, când Iuliana a întâlnit-o la Spitalul Republican venită la o rudă, a aflat cine era Alexandra.
Fetița mea… a spus Catinca și a invitat-o s-o cunoască pe micuță.
Fetița cu ochelari uriași, cu rama lipită, a cucerit-o pe Iuliana chiar din prima.
Ai alune? Dar semințe? N-ai nimic?! Cu ce hrănești veverițele?
Ce veverițe?
Cele de aici, de la parc! Hrănim zilnic. Mama zice că-s așa de grase că vor cădea din copaci!
Nu cad, că-s agere. Oricum, nu grăsimea-i problema, că-s în formă.
Tu parcă ești deșteaptă!
Nu prea, că încă-s la școală!
Aha! Ai grijă, să nu te prind lenea, că pe urmă…!
Mică, dar știa să se prezinte:
Alexandra Catincăi Mărgineanu.
Frumos… Eu sunt Iuliana Andreea Popa.
Acum suntem prietene!
De atunci, Iuliana n-a mai mers la spital fără buzunarele pline cu alune…
Catinca nu i-a spus din prima ce e cu Sanda, dar încet-încet, i-a împărtășit cât de greu le era. Un nou doctor, Arti, le-a dat speranță. Catinca plângea de frică, văduvă, abandonată de bărbat înainte să se nască fiica.
De ce nu spui că nu poți?
Pentru că nu pot să cedez!
Și pentru ce ai numele Alexandrei pe mână? Fă să trăiască, nu să fie o amintire!
După ce-a plâns și a băut ceai până a ieșit soarele, Iuliana a însoțit-o la spital.
Am timp pentru prietene. E și asta treabă importantă, știi?
Operația a reușit. Sanda se văita, însă voia afară.
Când văd veverițele?
În curând! Te ducem la București cu Iuliana, la recuperare. Gata cu grijile aici!
Da vine și Arti cu noi?
Nu, el are mult de lucru!
Lasă, mie-mi spune inima că-l iubește pe Iuliana! Și ea pe el! Voi sunteți orbi, nu eu!
Evident, n-aveai cum să nu vezi simpatiile dintre Arti și Iuliana când găseau motive să vorbească despre orice, numai despre ei nu! După ce mama și fata au mers în capitală, Iuliana a dus și alți copii cu probleme, în mașina ei care devenise casă mobilă cu de toate servețele, dulciuri și tablete pentru desene animate.
Arti nu întreba de ce; doar o admira tăcut.
Și așa ar mai fi tăcut mult și bine, dacă nu venea Sanda, la întoarcere, hotărâtă să-l provoace pe medic.
De ce nu-i spui că-ți place?
Nu-i genunchi bun, copilă… Eu n-am nimic, ea are tot…
Dar, dacă se iubește, nu contează! Dragostea-i mai valoroasă ca euro! (Că tot avem lei!)
Sanda s-a dus la Iuliana să-i spună la fel. Aceeași seară, Iuliana decide că destul cu fugile; era momentul să trăiască și ea, nu doar să salveze pe alții.
A ieșit din salon și, fix sub felinar, l-a văzut pe Arti, cu mâinile-n buzunare.
Salut!
A urmat nuntă și toate babele de pe scară s-au dat peste cap!
Cine-i băiatul ăla? Să nu fie vreun pierde-vară după avere!
Da pare băiat cumsecade!
Să-i zică cineva lui taică-su să vină să-l vadă!
Taică-su venise deja.
Iar la urmă, toată scara a văzut-o pe Iuliana în rochia albă, cu tatuajul ei sclipind pe la spate și pe Arti, legându-i șireturile de la tenișii aduși de Catinca, că la tocuri nu avea ce căuta la volan.
Și, când a urcat la mașină, o babă a zis în șoaptă:
Nu e ca toată lumea Fitza! Exact, fitza e!
Da, fitza e!
