Fetiță, la cine cauţi? întrebam, încercând să păstrez calmul în glas.
Caut mama, nu aţi văzut-o? mă privea cu ochi mari, cuprinzători, o fetiță de vreo şase luni, cu părul ciocolatiu împărțit în breton și obrajii încă roșii de lacrimi.
Mă pierdu în gânduri. Abia mă mutasem în acel bloc din sectorul 5 al Bucureştiului și, din câte ştiam, apartamentul în faţa căruia stătea fetiţa rămăsese gol de mult timp.
Aici na locuit nimeni, răspund eu, încercând să nu-i rănesc speranţa.
Fetiţa se dărâmă în lacrimi și se aşează pe treapta scării.
Mătuşă, avem nevoie de mama! Doar ea poate schimba totul, tatăl e foarte singur fără ea.
Rămâneam în stare de nesiguranţă, neştiind cum să-i răspund acestui mic înger. Nu aveam copii, așa că nu ştiam ce drum să merg: să o îmbrăţişez, să o invit la ceai Dar o străină nu ar veni liniştită la o mătuşă necunoscută. Sunetul telefonului mă întrerupse. Am luat aparatul, am spus fetiţei să nu plece nicăieri şi am plecat în grabă. Când mam întors, era deja întuneric şi ea se aşeza, tremurând, lângă uşă.
Întregă seară nu-mi ieşea din minte chipul ei. Am sunato pe gazda mea, doamna Livia Ioana, să aflu cine locuieşte pe scară.
De ani de zile nu a locuit nimeni, îmi spuse ea, cu o voce blândă, dar fermă. Ce vrei să ştii?
A venit o fetiţă şi căuta pe mama
Livia se opri, ochii îi căzură în gol.
E poate fi fiica Laurei nu mai e în viaţă. Rămâne şeful singur, cu un copil în braţe. A plecat din apartament, iar de atunci casa a rămas pustie
Ştii, Iulia, dacă e încă pe lângă noi, dacă revine, duol acasă, îmi spuse Livia, dându-mi o adresă: Strada Sălcii nr.5, blocul A.
Povestea se lăsă să se estompeze în agitaţia zilnică: muncă în birou, întoarceri târzii, dimineţi precoce.
În ajunul sărbătorilor de iarnă, din nou am auzit un şuierat delicat şi strigăte de plâns. Am alergat spre uşă acolo stătea fetiţa, iar ochii i se clătineau în lacrimi.
Ce sa întâmplat? Unde e tata? am întrebat cu voce tremurată.
El e acasă, dar eu caut pe mama, răspunse ea șoptit.
Îmi amintisem de adresa pe care o notasem pe o hârtie de pe birou. Am pornit să o caut, cerândui fetiţei să aştepte în apartamentul meu. A intrat, a privit în jur, sa aşezat pe un fotoliu cu perne. Când am găsit hârtia cu adresa, fetiţa adormise, încolăcită ca un boboc. Am luat-o cu grijă, am așezato pe canapeaua din living şi am sunat din nou pe Livia.
Livia Ioana, îmi cer scuze că te deranjez, îţi amintesc de fetiţa care venea la apartamentul gol?
O, da, e a mea. Voi să o duc acasă, dar când cautam adresa, fetiţa a adormit. Mie teamă că tatăl o va căuta
Ştiu pe unde locuieşte, voi să trec, să fiu pe fază, am răspuns eu, lăsând telefonul să cânte.
Am pus cufărul pe ureche, i-am netezit părul rebel și iam atins uşor umărul. Gândurile mele se îndreptau spre copiii pe care îi dorea, dar pe care nu avea şansă să-i aibă. Eu şi soţul meu, Andrei, trăisem odată cu inima la un loc, visam la copii, dar am pierdut un copil la naştere. Stresul de la serviciu, examenele medicale, nopţile nedormite ne-au răsturnat speranţele. Când am aflat că aş putea să aştept din nou, am renunţat la job, însă destinul a fost crud: am pierdut din nou copilul, iar şansa de a deveni mamă a rămas un vis frânt.
În scurt timp, Andrei a plecat. Am aflat că în noua lui familie are o fiică, dar eu lam şters din viaţa mea, alături de prieteni comuni. Am trăit singură în apartamente închiriate timp de şapte ani.
Un zgomot uşor la uşă a rupt liniştea. Am deschis şi nu am crezut ce am văzut la prag stătea fostul meu soţ, Andrei, cu chipul însetat de speranţă.
Andrei? Ce faci aici?
Am venit după fiica noastră așteaptă, Strada Sălcii 5, nu?
Da, exact. E tine? Hai, intră, e adormită. Am pus ceaiul la foc. Nu mă aşteptam să te văd aici, dar viaţa are cu totul alte surprize.
Nu te deranjeazăm, pot să o trezesc pe Ana şi să o duc acasă?
Lasăo să doarmă, ce sa întâmplat? Ea tot revine la noi şi bate în uşă.
Andrei şiși acoperi ochii, apoi începu să povestească, vocea lui obosită.
Cu câţiva ani în urmă locuiam în acest apartament cu Ana. Era moştenirea bunicului. După nunta noastră am intrat aici. Ana era fericită, iar eu eram pe al şaptelea nor.
Îmi amintesc cum a venit momentul să o duc la spital. Plângea, era îngrijorată
M-a strâns de mână și mia cerut să am grijă de copil dacă ceva ise întâmpla. Complicaţiile au apărut, nu am putut să o salvăm.
Îmi pare rău, îţi dau tot sprijinul, îi mângâiam umărul, văzând lacrimile curgândui pe obraji, ca să nu mai poată reţine tot durerea dinăuntru.
Un zgomot de paşi mici pătrunse din hol.
Tata? întrebă Ana, privind spre el.
Andrei se aruncă spre ea, o strânse în braţe şi o strânse la piept.
Ana, îmi era dor de ce ai plecat fără să mă anunţi?
Vreau doar să-mi găsesc mama.
O vom găsi, promit, dar haide să mergem acasă.
Mulţumesc, Iulia, ia-ţi numărul meu, Andrei îmi întinse o carte de vizită, Sună dacă Ana revine. Trăim aproape, iar ea ştie drumul.
Cum a aflat adresa? întrebam curioasă.
Eu iam arătat, suspină el, trebuia să recuperez nişte lucruri, iar Ana a văzut pozele pe pereţi şi de atunci visează să se întâlnească cu mama. Am spus că Ana a plecat, dar că se va întoarce.
După ce au plecat, Andrei mă sună câteva zile mai târziu. Am început să vorbim din nou, şi în weekenduri mergeam în parc, la cafenea, la cinema, în trei, cu Ana, care se ataşa de mine şi, întrun fel, mă numea mama.
Iulia, spuse el întro seară, mutăte la noi, nu mai trebuie să rătăceşti prin apartamente închiriate. Ana te caută mereu.
Tu?
Și eu Andrei plecă privirea spre jos, îşi strânse mâinile în ale mele, ochii îi erau plini de dor. Îmi pare rău pentru tot ce sa întâmplat.
De atunci suntem împreună. Creştem fericirea noastră, pe Gănuşa, micuţa noastră. În fiecare dimineaţă mulțumesc sorţii pentru darul fără preţ: să fiu soţia şi mama iubită.
Și chiar dacă Gănuşa e doar o fărâmă de copilărie, nu mă împiedică să-i dăruiesc toată dragostea neîntreruptă şi tandreţea mea.
