Fetițo, te rog, dă-mi măcar un sfert de pâine, iar mâine îți dau banii. Mi se învârte capul de foame
Cum adică? mi-au răspuns. Asta e brutărie, nu colectăm sticle aici. Știi să citești, nu? Scrie clar: sticlele se duc la centrul de colectare, acolo primești banii și vii apoi să iei pâine. Ce vrei, de fapt?
Nu știam că centrul de colectare se închide la ora 12. Am întârziat. Niciodată până acum nu am ajuns să adun sticle. Disperarea mă cuprinsese și am plecat mai departe, neștiind de unde să găsesc bani.
Vezi, trebuie să te trezești mai devreme zice femeia vânzătoare. Mâine dimineață să mergi prima la colectare și apoi vii aici.
Fetițo, te rog, dă-mi măcar un sfert dintr-o pâine, mâine îți dau banii. Mi-e rău de foame.
Se vedea cât de rușine îi era bătrânei să ceară, dar stătea dreaptă și mândră.
Nu răspunse vânzătoarea, nu fac acte de caritate, și eu mă descurc cu greu. Sunt mulți cerșetori aici, nu te mai opri.
Bună ziua i se adresă vânzătoarea unui bărbat care tocmai intrase. A venit pâinea preferată de dumneavoastră. Foietajele cu caise sunt proaspete, cele cu vișine au rămas de ieri.
Bună ziua, răspunse bărbatul, absent cu gândurile lui. Dă-mi, te rog, o pâine cu nuci și fructe uscate, și șase foietaje cu vișine.
Cu caise, repetă vânzătoarea. Atunci cu caise fie.
Bărbatul privea undeva în depărtare, fără să observe bătrâna care se uita la el din apropiere.
Vânzătoarea îi întinse cumpărăturile prin geamul mic al chioșcului. El scoase dintr-un portofel gros o bancnotă mare de lei moldovenești și plăti. Privirea lui poposi o clipă pe broșa mare, veche, de pe sacoul bătrânei.
Bătrâna nu semăna deloc a cerșetoare. Avea o ținută demnă și îngrijită, deși hainele îi erau vechi și ponosite.
Pavel se urcă în Dacia lui, lăsă punga cu pâine pe scaunul din dreapta și porni spre birou, care era nu departe.
Când a intrat, secretara, Marina, îl întâmpină imediat.
Domnule Pavel, soția dumneavoastră a rugat să o sunați.
Of, Marină, s-a întâmplat ceva? se neliniști el.
Pavel Mihăilescu avea propria firmă de electrocasnice, pe care o deschisese la începutul anilor 90. Datorită priceperii, firma crescuse repede.
Își avea sediul la marginea Chișinăului. Poate că ar fi putut să aibă biroul în centru, dar nu voia să arunce banii pe geam.
Își construise o casă mare, unde stătea cu soția și cei doi băieți ai lor.
Peste două săptămâni urma să devină tată pentru a treia oară, iar telefonul soției îl tulbură.
Luciană, ce s-a întâmplat? întrebă el îngrijorat.
Pavel, suntem chemați la școală. Damian iarăși s-a bătut cu colegii.
Iubito, nu știu dacă pot ajunge. Am mult de lucru. Trebuie să negociez cu un furnizor mare.
Pavel, știi cât de greu îmi e să merg singură
Nu, n-ai ce căuta, trebuie să ai grijă de tine. O să mă descurc, promit.
Damian nu mai înțelege de vorbă bună, doar de curea! Îmi pare rău, dragul meu, trebuie să muncesc și eu, și oricum în seara asta întârzii iar, să nu mă aștepți la cină.
Tu niciodată nu ești acasă, copiii nici nu te văd, vii târziu, pleci devreme. Chiar nu te obosești?
Ce să fac, așa-i viața. Sper că doar o săptămână o să țină ritmul ăsta, pe urmă se calmează. Când ajungi la maternitate, cu cine să rămânem cu copiii?
Găsim o soluție. Angajăm o bonă, ce să facem
Nu vreau să-i las pe mâna unui străin.
Luciană, vorbim diseară, am amândoi destule griji.
Mi se pare că nu-ți pasă de mine și de copii.
Nu mai spune așa, tot ce fac fac pentru voi: pentru tine, pentru Damian, pentru Vlad și pentru fetița noastră care va veni.
Iartă-mă, am vorbit aiurea. Mi-e dor de tine, mi-aș dori să fii mai mult acasă.
Pavel rămase la birou până târziu. Copiii erau deja culcați, iar soția îl aștepta în sufragerie.
Iartă-mă, dragule, azi ți-am spus vorbe grele.
Nu-i nimic, trebuia să te odihnești, nu să mă aștepți. Hai în bucătărie să-ți încălzesc ceva.
Nu, mulțumesc, nu-mi e foame. Am mâncat la birou, am adus și foietaje cu caise. Sunt minunate, așa bune nu găsești nicăieri. Și pâinea cu nuci
Am gustat și eu, dar nouă, cu copiii, nu prea ne-a plăcut, zău.
Gândurile lui Pavel s-au întors la bătrâna de la brutărie.
Dragule, mergi la culcare, mâine iar te scoli cu noaptea-n cap. Ce-i cu tine? Probleme la firmă?
Nu, totul e bine, dacă semnez contractul cu furnizorul, nu mai avem griji.
Ești foarte obosit.
Nu, mă tot gândesc la ceva. Azi am văzut o femeie în vârstă la chioșcul de pâine. Eram cu gândurile mele și n-am ascultat discuția cu vânzătoarea. Dar fața ei îmi pare atât de cunoscută. Și broșa aceea veche
Pavel fusese mereu un om bun, gata să ajute.
Femeia aceea nu-i ieșea din minte. Se mustra că nu a ajutat-o. Dar mai ales îl rodea faptul că-i părea cunoscută. Nu reușea să-și aducă aminte de unde.
A doua zi a venit devreme la birou. Se apucă de calcule, dar nu i se legau bine socotelile.
Poate sunt nedormit sau mi-am pierdut mintea la matematică, zâmbi.
Deodată, izbucni: Să fie doamna Tamara Popa? Și-și aminti: o recunoscuse după broșa și sacoul ei. Nu o mai văzuse de 17 ani.
Doamna Tamara Popa fusese profesoara lor de matematică. O iubiseră toți. Chiar și părinții veneau la ea pentru sfaturi.
S-a măritat târziu, la 38 de ani. A avut o fetiță, dar micuța era bolnăvicioasă și, la nici trei ani, a murit.
Fiind răvășită de pierdere, Tamara și soțul s-au despărțit.
Toată dragostea și-a pus-o în elevi.
Viața lui Pavel fusese grea. Îl crescuse bunica, părinții îi muriseră când era mic, într-un accident pe câmp, cu camionul.
Pavel fusese un copil silitor, știa că, de vrea să ajungă departe, trebuie să muncească dublu. Învățătorii îl prețuiau, dar Tamara îl iubea ca pe fiul ei.
Adesea mergea la ea acasă, la marginea satului. Îl chema să o ajute la gospodărie.
Știa că el trăia cu bunica și adesea nu aveau destulă mâncare. Îi dădea să mănânce, dar mereu cu pretextul unui mic ajutor.
Tamara cocea pâine la cuptor. Avea tava de la bunica ei.
Pâinea era atât de pufoasă încât Pavel mereu spunea că nu a gustat vreodată ceva mai bun.
Dacă-i așa bună, atunci să-i duci și bunicii tale, dragule îi tăia mereu o felie mare.
Pavel s-a amintit cu atâta dor de acele zile încât și-a uitat de treabă, nu a auzit când au venit angajații.
Casa unde locuise Tamara nu mai exista, în loc înălțaseră blocuri. Așa că, ceru unui vechi amic polițist să-i afle adresa. În nici o oră a aflat.
Dar nu putu merge chiar atunci muncă era cât casa.
Seara, povesti Lucianei despre Tamara.
Mă gândeam Avem nevoie de cineva de încredere la copii, când tu intri în spital. O cunosc pe doamna Tamara din copilărie, mi-a fost ca o mamă. Nu pot s-o las în sărăcie, după cât a făcut pentru mine.
Pavel, du-te și adu-o aici, să stea la noi! Poate îi mai domolește și nervii lui Damian la școală.
Nu știi, Tamara are un fel de a liniști omul zâmbi el.
Duminica, în sfârșit, Pavel cumpără flori și se duse la doamna Tamara.
A sunat cu emoție la ușă. Tamara Popa îi deschise. Era schimbată: slabă, fața obosită, ochii fără lumină.
Bună ziua, doamnă Tamara, eu sunt Pavel Mihăilescu. Poate că nu vă amintiți, am terminat școala acum șaptesprezece ani.
Pavel, cum să nu te știu? Te-am recunoscut la brutărie
Iertați-mă, nu v-am recunoscut atunci. Aveam atâtea pe cap…
Profesoara izbucni în plâns.
Nu, vă rog, nu plângeți m-am bucurat enorm că v-am găsit.
Pavel, rușinat, îi întinse florile.
Mulțumesc. Ultima dată am primit flori de 1 septembrie, acum patru ani. Am predat acel an, apoi m-au dat afară. Adică așa voiau ei
Să-mi iertați obrăznicia, n-am ce ceai să vă ofer. Pensia intră abia peste două zile.
Eu am venit să vă iau cu mine. Stau la casă mare, sunt căsătorit, am doi băieți, și peste două săptămâni vine pe lume o fetiță.
Nu, Pavel, nu pot să-ți devin povară. Nici familia ta nu cred că ar vrea o străină în casă
Doamnă Tamara, vă fac o ofertă. Vorbisem deja cu soția. Am nevoie de dumneavoastră la copii. Cine să-i învețe, dacă nu dumneavoastră?
Damian, băiatul mare, iar se bate. Ne-au chemat la școală.
Aveți curaj cu el, doamnă Tamara?
La anul fac șapte decenii, dar încă pot.
Atunci pregătiți-vă, veniți să cunoașteți familia mea.
Din acea zi, doamna Tamara Popa a venit la casa lui Pavel Mihăilescu, uitând de toate grijile ei.
Luciana i-a mulțumit cerului pentru prezența acelei femei înțelepte și blânde, adevărat model vechi de dascăl. A devenit comoara căminului lor.
După o săptămână și jumătate a venit pe lume mult-așteptata fetiță, și-au numit-o Daria. Cât Luciana era la maternitate, băieții au petrecut cu bucurie timpul cu doamna Tamara Popa. Ea le gătea bunătăți și îi ajuta la lecții.
Pavel și Luciana stăteau liniștiți, știind că odraslele lor sunt pe mâini bune.
Damian, mereu pus pe harță, s-a cumințit lângă doamna Tamara, fără ca ea să ridice măcar o dată tonul. Avea harul de a liniști oamenii, și băiatul uitase de bătăile din școală.
A venit ziua când Pavel s-a dus după soție și nou-născută.
Mi-a fost tare dor de voi, dragii mei! i-a îmbrățișat Luciana pe băieți cu inima plină.
Ne-am distrat mult cu doamna Tamara Popa! s-a lăudat Vlad.
Mamă, am făcut pâine cu dânsa! a spus mândru Damian.
Bună, dar doamna Tamara zice că nu-i la fel de aromată la aragaz ca la cuptorul de la țară. Acolo era cu totul alt gust a adăugat el, cu un zâmbet nostalgic.
