Fetițo, dă-mi măcar un sfert de pâine, iar mâine îți aduc banii. Mi se învârte capul de foame…
Ce spui acolo? mi-au răspuns. E chioșc de pâine aici! Nu luăm sticle. Știi să citești? E scris clar: sticlele se dau la centru de colectare, iei bani, apoi vii de cumperi pâine. Ce vrei, de fapt?
Nu știam că centrul de colectare se închide la 12. Am întârziat. Niciodată până atunci nu adunasem sticle. M-a cuprins disperarea și am plecat mai departe, fără să știu de unde aș putea face rost de bani.
Ehei, spune cineva, trebuia să te trezești mai devreme. Mâine te duci dis-de-dimineață, predai sticlele, iei banii, și pe urmă vii.
Fetițo, dă-mi, te rog, un colț de pâine, mâine îți dau banii. Mi-e rău de foame…
Se vedea cu ochiul liber: femeia în vârstă se rușina grozav să ceară, dar încerca totuși să rămână demnă.
Nu, zise vânzătoarea, nu sunt om de binefacere, abia mă descurc și eu. Sunt aici destui cerșetori, nu mă reține.
Bună ziua, se întoarse vânzătoarea către un domn ce aștepta lângă tejghea. V-a sosit pâinea preferată. Pateurile cu caise sunt proaspete. Cu vișine, numai de ieri.
Bună ziua, răspunse el, parcă gânditor. Dați-mi vă rog o pâine cu nucă și fructe uscate și șase pateuri, cu vișine să fie.
Cu caise sunt proaspete, repetă vânzătoarea. Bine, atunci cu caise.
Domnul contempla absent spre drum, fără să observe bătrâna din apropiere, care îl privea cu atenție.
Din ferestruica chioșcului, vânzătoarea i-a întins cumpărăturile. El a scos un portofel zdravăn și a plătit cu o bancnotă mare în lei moldovenești. Privirea lui s-a oprit pentru o clipă pe chipul femeii, insistând asupra broșei mari de la sacoul ei modest.
Femeia nu aducea deloc cu o cerșetoare. Purta haine vechi, dar îngrijite, avea o postură demnă, ca o adevărată intelectuală de altădată.
Paul s-a urcat în mașina sa, a pus cumpărăturile pe scaunul din față și a pornit spre birou.
Nu departe era sediul firmei lui.
Când a intrat, secretara, Mariana, l-a întâmpinat:
Domnule Paul Andreescu, v-a sunat soția, să o sunați înapoi.
Mariana, ce s-a întâmplat? a întrebat el neliniștit.
Paul Andreescu era proprietarul unei firme de electrocasnice din Chișinău. Își începuse afacerea la începutul anilor 90. Cu perseverență și pricepere, firma a crescut repede.
Biroul său era la marginea orașului. Ar fi putut avea o adresă centrală, dar nu voia să arunce banii pe chirii scumpe.
Paul locuia într-o casă frumoasă, cu soția și cei doi băieți ai lor.
În două săptămâni urma să devină tată pentru a treia oară, de aceea telefonul de la soție l-a tulburat.
Ioană, ce s-a întâmplat?
Paul, ne-au chemat la școală. Rareș iar s-a bătut cu un coleg…
Dragă, nu știu dacă pot merge. Am mult de lucru, încerc să bat palma cu un furnizor important.
Paul, știi prea bine că mi-ar fi greu să merg singură…
Stai liniștită, nu trebuie să mergi, ai grijă de tine. Mă strecor eu.
Rareș o să primească niște palmă dacă tot nu pricepe cu vorba frumoasă. Iartă-mă, dragule, mă grăbesc, nu mă aștepta la cină.
Of, dragule, nu te mai vedem deloc acasă. Copiii dorm când vii, dorm când pleci. Nu te odihnești, eu îmi fac griji pentru tine.
Ce să-i faci, așa-i treaba. Sper că n-o mai țin mult tot așa; poate încă o săptămână. Și cine stă cu copiii când vei fi la maternitate?
Găsim o soluție, nu-ți face griji, angajăm o bonă.
Eu nu aș vrea să-i las ziua întreagă pe mâna unei străine…
Paul, vorbim mai târziu. Amândoi avem destule pe cap.
Parcă nici nu-ți mai pasă de mine și copii, șopti ea, tristă.
Nu spune așa, draga mea. Tot ce fac, fac pentru noi: pentru tine, Rareș, Vlad și fetița ce va veni curând.
Iartă-mă, mi-e tare dor de tine, aș vrea să te am mai mult aproape.
Paul a rămas până târziu la birou. Când a ajuns acasă copiii dormeau, iar Ioana îl aștepta în sufragerie.
Iartă-mă, dragule, am spus prostii.
E bine, ai grijă de tine, nu mă aștepta noaptea. Hai în bucătărie că-ți încălzesc ceva de mâncare.
Nu, mulțumesc, nu-mi e foame. Am comandat ceva la birou și am adus pateurile cu caise, sunt nemaipomenite, nu mai găsești așa ceva nicăieri. Iar pâinea cu nucă și fructe uscate…
Pateurile sunt ok, dar pâinea aia nu mi-a plăcut deloc.
Paul s-a cufundat în gânduri și și-a adus aminte de bătrâna de la chioșc.
Dragule, hai la culcare, iar mâine pleci de zor la birou. Ce te frământă? Nu-i vreo problemă la firmă?
Nu, toate merg bine. Dacă reușesc să rezolv cu furnizorul, totul va fi perfect.
Ești epuizat, Paul. Adormi în scaun…
Nu, mă gândesc la altceva. Vezi tu, azi am întâlnit o doamnă în vârstă la chioșcul de pâine. Eram adâncit în gânduri și nu prea am dat atenție. Abia acum îmi revin frânturi de discuții… Dar nu asta contează. Chipul ei mi s-a părut cunoscut, dar nu-mi amintesc de unde.
El era un om cu suflet bun, gata mereu să ajute.
Femeia în vârstă nu-i ieșea din minte. Îi părea rău că n-a ajutat-o când ar fi avut atâta nevoie. Dar cel mai tare îl rodea gândul că îi părea cunoscută.
Paul a ajuns devreme la birou și a încercat să-și organizeze ziua.
Poate am dormit prost sau m-am deconectat, zâmbi el amar.
Deodată a exclamat: Dar nu-i posibil? Era doamna Tamara Vasilescu? Și și-a amintit abia atunci de broșa aceea mare de la sacou. Trecuseră vreo 17 ani de când n-o mai văzuse, și se schimbase enorm.
Tamara Vasilescu fusese profesoară de matematică o femeie iubită de toți, la care apelau nu doar elevii, ci și părinții.
S-a măritat târziu, pe la 38 de ani. A avut o fetiță firavă și bolnăvicioasă, care s-a stins la doar trei ani.
După pierderea fetiței, Tamara Vasilescu a divorțat, punând toată dragostea ei în elevi.
Paul avusese o copilărie grea. Îl crescuse bunica, după ce părinții lui au pierit într-un accident la câmp.
Era un băiat silitor și harnic, știind că numai așa ajunge undeva în viață. Profesoara Tamara l-a îndrăgit în mod special.
În adolescență, mergea des pe la ea acasă. Locuia singură, într-o casă veche, și-l chema să o ajute la treburi.
Tamara știa că Paul trăiește greu cu bunica și nu întotdeauna are ce mânca. L-a poftit de câteva ori la masă, însă el s-a rușinat.
Atunci, Tamara i-a propus să o ajute la treburi pentru bani de fapt, voia doar să știe că nu pleacă flămând de la ea. Iar după munca de-o oră, îl aștepta cu masa pusă.
Tamara cocea pâinea în cuptor vechi, moștenit de la bunica ei. Pâinea ei era pufoasă și gustoasă Paul nu mâncase niciodată așa ceva.
Dacă zici că n-ai mai mâncat așa bunătate, ia și pentru bunica, i-a spus Tamara, și i-a tăiat vreo jumătate de pâine.
Paul a fost atât de prins în amintiri, că a uitat de muncă. Nici nu a observat când au sosit colegii în birou.
Știa că pe locul casei Tamarei Vasilescu sunt acum blocuri. Așa că a rugat un vechi prieten polițist să-i afle adresa. În mai puțin de o oră, Paul știa deja unde locuiește profesoara.
Vizita, însă, a amânat-o: prea multe treburi la serviciu.
Târziu, acasă, i-a povestit Ioanei despre Tamara Vasilescu.
M-am gândit, Ioana, Tamara Vasilescu e o femeie deosebită, demnă. Tu îți făceai griji cui să lași copiii când mergi la maternitate. Ce-ar fi să-i propunem să vină la noi? Ea mi-a dat o direcție în viață, nu pot s-o las la nevoie.
Sigur, dragule, du-te după ea și ad-o la noi! Poate îl domolește și pe Rareș, cu toate bătăile lui la școală, a zâmbit Ioana.
Nu știi ce forță are Tamara Vasilescu, a râs Paul. E maestră la educație, să vezi tu!
Miercuri, Paul a găsit un răgaz. A cumpărat un buchet de flori și a mers la Tamara.
Cu emoții, a apăsat soneria. I-a deschis însăși Tamara Vasilescu, schimbată mult: slăbită, privirea pierdută.
Sărut mâna, doamnă profesoară. Eu sunt Paul Andreescu, am terminat școala acum 17 ani.
Bine te-am regăsit, Păule! Cum să nu te țin minte? Te-am recunoscut încă de la chioșc.
Iertați-mă că nu v-am recunoscut din prima. Eram cu totul pe altă lume. N-ați crezut că fug de dumneavoastră?
Profesoara a lăcrimat.
Nu, vă căutam și mă bucur nespus că v-am găsit.
Paul i-a oferit buchetul.
Mulțumesc. De la începutul anului școlar nu am mai primit flori. Am predat încă un an, apoi… m-au rugat să ies la pensie.
De ceai nu vă servesc, pensia e peste două zile.
Am venit să vă iau acasă la noi. Avem casă mare, eu cu soția și doi băieți, în curând avem și fetiță.
Nu mă pot muta la tine, Păule, nu vreau să fiu povară. Soția ta sigur n-ar vrea o bătrână printre voi
Ba tocmai, vorbisem cu Ioana. Copiii au nevoie de o minte luminată cine, dacă nu dumneavoastră? Rareș al meu nu se domolește Aveți încredere?
La anul împlinesc 70, dar încă mă țin pe picioare. Mă descurc eu cu copii
Pregătiți-vă, doamna Tamara, plecăm să-i cunoașteți pe toți ai mei.
De atunci, Tamara Vasilescu a locuit cu familia Andreescu, uitând de griji.
Ioana era fermecată de această femeie caldă și înțeleaptă, profesoară de școală veche. Tamara a devenit comoara casei, ajutând cu copii, cu lecțiile, cu povețe pentru cei mici și mari.
După o săptămână și jumătate, s-au bucurat de venirea pe lume a mult-așteptatei fetițe, pe care au numit-o Daciana. Cât timp Ioana fusese la maternitate, Paul era liniștit, știind copiii în mâini bune. Tamara le gătea bucate gustoase și îi ajuta cu temele.
Rareș, vestit pentru năbădăi, s-a domolit. Tamara nu îi ridicase vreodată vocea atât a fost nevoie.
Într-o zi, Paul a venit cu Ioana și micuța acasă.
Vai, cât mi-a fost de dor! i-a cuprins Ioana pe băieți.
Mami, noi am copt pâine cu doamna Tamara! s-a lăudat Rareș.
Bună, dar Tamara zice că în cuptorul de aragaz nu-i ca la țară, în cuptorul pe lemne era mult mai bună, a adăugat el.
Familia Andreescu a înțeles un lucru prețios: adevărata bogăție nu stă nici în bani, nici în case mari, ci în bunătatea cu care îi înconjori pe cei din jur. Când oferi un strop de lumină sau o mână de ajutor, întreaga ta viață se umple de lumină și sens.
