Fetițo, dă-mi măcar un sfert de pâine, mâine îți dau înapoi banii. Mă simt amețită de foame…
Cum să facem, mi-au răspuns, aici e brutărie, nu colectăm sticle. Vezi că scrie clar: recipientele se predau la punctul de colectare, iei apoi banii şi îţi iei pâine. Ce dorești, de fapt?
Eu habar n-aveam că punctul de colectare funcţionează doar până la 12. Era prea târziu. Niciodată până atunci nu fusesem nevoită să adun sticle. M-a cuprins un deznădejde pe jumătate albastră, pe jumătate gălbuie, şi am plecat mai departe, fără să mai ştiu de unde să scot un leu.
Ei, trebuia să te trezeşti mai devreme. Mâine, dis-de-dimineaţă, duci sticlele, primeşti banii şi vii iarăşi, mi s-a spus ca prin ceață, de parcă sunetul venea printr-un paravan din lână udă.
Fetițo, măcar un sfert de pâine, îți întorc mâine. Mă doare capul de lipsa mâncării.
Se vedea clar că femeia în vârstă se rușina să ceară, dar avea o ținută demnă.
Nu, a spus vânzătoarea nu fac acte de caritate, de-abia mă descurc și eu. Sunt destui cerșetori, nu rămâne.
Bună ziua, i s-a adresat vânzătoarea unui domn care se apropia de tejghea. Pâinea preferată a dumneavoastră tocmai a venit. Plăcintele cu caise sunt proaspete, cu vișine de ieri.
Bună ziua, a răspuns bărbatul, cufundat în gânduri. Aș dori o pâine cu nuci şi fructe uscate. Și șase plăcinte cu vișine.
Cu caise, a repetat vânzătoarea. Așa, cu caise.
Bărbatul privea undeva printre vitralii de noroi, iar privirea i-a lunecat, fără să vrea, spre bătrâna care zăbovea la un pas. O privea direct, fără să o vadă.
Prin ferestruica brutăriei, vânzătoarea i-a întins cumpărăturile. El a scos un portofel gros și a plătit cu o bancnotă mare; ochii i-au poposit, straniu, pe broșa mare de pe sacoul bătrânei.
Bătrâna nu era în niciun caz o cerşetoare. Era îngrijită, straiele vechi, dar albe, statura dreaptă, aerul de intelectuală amestecat cumva cu o tristețe cu păr de pisică plouată.
Paul s-a urcat în Dacia lui, a pus pâinea pe scaunul din faţă, şi a pornit pe străzile ciudate, unde claxoanele sunau ca niște cocoși răgușiți.
La răscruce, era sediul firmei.
Când a intrat, secretara Marina l-a întâmpinat, plutind parcă la aceeași înălțime cu calculatorul:
Domnule Paul Andrieș, soția v-a rugat să o sunați.
Of, Marina, ce s-a întâmplat oare? se neliniști el.
Paul Andrieș era patronul unui comerciant de electrocasnice, început timid la începutul anilor ’90. Doar istețimea i-a făcut afacerea să crească atât de repede.
Biroul său era la marginea orașului Chișinău. Ar fi putut avea birou în centru, dar îi părea păcat după bani.
Își construise o casă frumoasă, unde locuia cu soția și cei doi băieți zglobii.
În două săptămâni trebuia să devină din nou tată, așa că telefonul soției îi tulbura calmitatea de vis.
Jeni, ce s-a întâmplat? întrebă el.
Paul, am fost chemaţi la şcoală. Rareș iar a bătut un coleg.
Dragă, nu ştiu dacă pot veni. Sunt prins cu un contract mare…
Paul, ştii că mi-ar fi atât de greu să merge singură.
Nu, dragă, tu stai liniștită, ai grijă de tine. Găsesc eu o soluție, promit.
Rareș, dacă nu pricepe de vorbă bună, va primi curea, iartă-mă, dragă, trebuie să muncesc mai mult. Nu mă aștepta la cină.
Of, dragul meu, nici nu te mai vedem pe acasă. Copiii dor când vii, dor când pleci. Mă îngrijorezi. Nu te odihneşti deloc.
Asta e viaţa răspunse el. Sper că durează doar încă puţin. Iar la maternitate, pe cine lăsăm cu copiii?
Mă descurc eu, găsim o bonă.
Nu aş vrea o străină toată ziua cu copiii noștri…
Ne gândim mai târziu, știu că și tu ai mult pe cap.
Mă simt ca și cum nu mai contez pentru tine și copii, șopti Jeni.
Dragă, nu spune asta, tot ce fac e pentru voi pentru tine, pentru Rareș, Petru și pentru fetița care o să vină curând…
Iartă-mă, sunt obosită și eu; mi-e dor de tine.
Paul a rămas la birou până târziu. Când s-a întors, copiii deja adunau nori adormiți, iar Jeni îl aștepta în sufragerie.
Iartă-mă, dragul meu, am spus lucruri greșite azi…
N-are nimic, trebuie să te menajezi, nu să mă mai aştepţi. Hai în bucătărie, încălzesc ceva.
Nu, mulțumesc, am mâncat la prânz. Am adus plăcinte cu caise de la brutăria aia, ca nicăieri altundeva. Iar pâinea cu nuci…
Plăcintele, da, dar pâinea nu prea le-a plăcut copiiilor.
Paul a rămas pe gânduri, imaginându-şi fetița bătrânei de la brutărie.
Dragul meu, du-te dormi, iar mâine iar la birou o iei de la capăt… Paul, eşti bine? Nu ai probleme la firmă?
Nu, totul merge. Dacă bat palma cu acel furnizor, totul se aranjează.
Eşti obosit rău, adormi în picioare…
Nu, mă străduiesc să-mi amintesc. Azi am văzut o bătrână lângă brutărie… Am fost prea adâncit în gânduri ca să aud ce vorbeau ea şi vânzătoarea, doar frânturi, dar ceva la faţa ei mi-a părut cunoscut. Şi broşa aceea mare…
Paul era mereu bun la suflet. Bătrâna de la brutărie îi rămase în minte ca o umbră de iarbă. Îi părea rău că nu a ajutat-o. Cel mai mult îl tulbura faptul că îi părea cunoscută, dar nu-şi amintea de unde.
A doua zi, veni devreme la birou şi calculă niște cifre, care jucau pe ecran ca broaște pe o apă neagră și lină.
“Poate sunt neodihnit sau am pierdut șirul la matematică,” zâmbi el.
Deodată exclamă: “Să fie chiar doamna Tamara Vasilache?” și își aminti de broșă și sacou. Nu o mai văzuse de 17 ani, schimbase mult.
Tamara Vasilache fusese profesoara de matematică pe care toți o iubeau. Părinții veneau la ea cu sfaturi despre viață.
S-a căsătorit la 38 de ani târziu. A născut o fetiţă bolnăvioară, la trei ani s-a stins.
După pierderea copilei, Tamara Vasilache s-a despărțit de soț. Și-a revărsat dragostea spre elevii ei.
Pentru Paul copilăria a fost aspră. Creștea cu bunica, părinții muriseră când el era mic, plecau la prășit și mașina s-a răsturnat.
Paul era harnic și deștept, știa că doar munca dă roade. Profesorii îl lăudau, iar Tamara îl îndrăgea nespus.
Multe după-amieze petrecea la ea acasă, ajutând-o la treburi mărunte. Știa că trăia cu bunica lui în sărăcie; Tamara îl invita la masă, el refuza rușinat.
Adevărul e că Tamara a găsit un pretext și i-a zis că-i dă de lucru, așa, ca să-i facă cinste cu un prânz. Întotdeauna după muncă, îl aștepta un ceaun plin.
Tamara făcea pâine în cuptor. Primitese forma de la bunica ei și era mândră de ea.
Paul spunea că pâine mai pufoasă și mai bună n-a găsit pe lume.
Dacă tot zici așa, du jumate la bunica ta! îi tăia Tamara o felie zdravănă și i-o punea să ducă acasă.
Copleșit de amintiri, Paul uitase de tot planurile zilei. Nici nu a mai observat când au intrat colegii în birou.
Știa că pe locul casei fostei profesoare acum cresc blocuri masive. Sună un vechi prieten polițist, să afle noua adresă. Într-o oră aveau deja detaliile.
Dar vizita a trebuit amânată prea multe treburi la firmă.
Seara, la cină, îi povesti soției despre Tamara.
Mă gândeam, Tamara Vasilache e o femeie demnă și cumsecade. Tu te-ai frământat că nu avem cu cine lăsa copiii la maternitate. Hai s-o aducem la noi. Mi-a dat multe în viață, pe bune, poate fără ea nu ajungeam aici. Nu pot s-o las să ducă lipsă, spuse Paul.
Sigur, dragule, du-te și adu-o. Poate chiar îl potolește pe Rareș cu năzbâtiile lui la școală! a zis Jeni.
N-o cunoști pe Tamara Vasilache, are talent la convingere, a zâmbit Paul.
Erau amândoi întru totul pe aceeași lungime de undă.
Abia duminică găsi Paul răgaz. Cumpără un buchet de flori ciudate, parcă culegeam din vis, și porni spre fosta profesoară.
Sună la ușă cu inima ciudată, ca într-un film mut. Tamara deschise. Era neschimbată, dar și schimbată: ochii stingheri, obrajii subțiri ca hârtia.
Bună ziua, doamna Tamara, sunt Paul Andrieș. Poate nu mai țineți minte, am terminat liceul acum 17 ani!
Dragă Paul, cum să nu te țin minte? Te-am recunoscut și acolo, la brutărie!
Iertați-mă, doamna Tamara, nu v-am recunoscut deodată. Eram cu mintea în altă parte. V-ați gândit că mi-a fost teamă?
Profesoara a oftat și i-au dat lacrimile.
Nu, v-am căutat, și mi-a părut bine când v-am găsit.
Paul i-a întins, stingher, buchetul.
Mulțumesc. Mi s-au mai adus flori doar de 1 septembrie, acum patru ani; de-atunci… gata. Oricum, nici nu m-au lăsat să mai predau.
Iertați-mă, nu vă pot oferi niciun ceai. Pensia mea vine abia peste două zile…
Nu pentru ceai am venit. Vreau să vă iau la mine. Am casă mare, sunt însurat, doi băieți, și așteptăm să se nască o fetiță.
Vai de mine, nu pot să vă fiu povară. Nici familia n-o să vă fie bucuroasă să aibă o străină în casă…
Doamna Tamara, nu fiți stânjenită. Chiar vă propun de lucru! Am vorbit și cu soția. Copiilor noștri le-ar prinde bine un părinte spiritual și un profesor adevărat! Cine, dacă nu dvs.?
Rareș, băiatul meu mare, e mereu pus pe harță. Recent ne-au chemat la școală…
O să vă descurcați, doamna Tamara?
Fac 70 la anul, dar încerc. Să vedem.
Haideți, doamna Tamara! Mergeți cu mine, faceți cunoștință cu neamul!
Din acea zi, Tamara Vasilache s-a instalat în casa Andrieșilor, lăsându-și grijile ca pe niște hârtii rupte de vânt.
Jeni se bucura nespus de discuțiile cu ea, ca și copiii. În scurt timp, a devenit comoara casei.
După o săptămână și jumătate, a venit mult așteptata veste: pe lume a sosit fetița lor, care a primit numele Doinița. Cât timp Jeni a stat la maternitate, băieţii au stat cu Tamara Vasilache și nu s-au plictisit deloc; ea gătea bucate bune și îi ajuta la lecții.
Paul și Jeni erau liniștiți, știind copiii pe mâini bune.
Rareș, vestit pentru năzdrăvăniile lui, nu a mai băgat fel de fel de nebunii cu Tamara, deși ea n-a ridicat niciodată vocea. Chiar părea să aibă un har aparte, Rareș uitase de bătăi.
Într-un final, a venit ziua când Paul s-a dus după soție și după nou-născuta lor de la maternitate.
Mi-a fost atât de dor de voi! i-a strâns Jeni la piept.
Totul e perfect! a zâmbit mezinul Petru.
Mami, cu doamna Tamara am copt pâine! s-a lăudat Rareș.
Delicioasă, doar că Tamara zice că-n cuptor nu iese la fel ca din cuptorul de lut al străbunicii. Din cuptor era mai bună, a adăugat el, șoptind, de parcă pâinea ar fi înțeles.
Așa începea o nouă poveste, de parcă ar fi urmat să se nască într-o altă lume, rotundă ca un cozonac, unde plăcintele cu caise miros ca visele bune, iar numele bătrânilor se spun ca o incantație la ceas de apus.
