30 decembrie 2023 jurnalul meu
Măi, fetiță, ce cauţi? am întrebat.
Caut pe mama, nu aţi văzut-o? ma privit cu ochi trişti o fetiţă de şase ani, cu păr stufoasă și rochiţă albastră.
M-am oprit să mă gândesc: locuiesc de curând în acest bloc din cartierul Drumul Taberei, iar apartamentul din faţa căruia stătea ea a fost, pe cât ştiu, mereu gol.
Dar niciunul nu a locuit aici, iam răspuns.
Fetiţa a început să plângă şi sa așezat pe treapta scării.
Mătuşă, avem nevoie de mamă! Doar ea poate schimba totul, tata o așteaptă cu dor.
Mă simţeam pierdut, neştiind cum să-i fiu de ajutor. Nu am copii, așa că nu ştiam de ce parte să încep: să o îmbrăţişez, să o invit la ceai însă o fetiţă necunoscută nu ar veni la o străină cu uşurinţă. În acel moment a început să sune telefonul. Am răspuns, am rugat pe fetiţă să nu plece şi am ieşit în grabă. Când mam întors, fetiţa dispăruse.
Întreaga seară nu mia ieşit din minte chipul ei. Am Sunat în vecinătate să aflu cine locuieşte pe holul de lângă apartamentul meu.
Aici nu a locuit nimeni de câţiva ani, mia răspuns doamna Livia Ionescu. Pentru ce?
A venit o fetiţă şi căuta mama
Livia a rămas tăcută, parcă îşi aducea aminte ceva.
Probabil este fiica Ilenei nu mai e în viaţă. A rămas doar soţul, cu un copil mic în braţe. Nu a putut să rămână în acel apartament, a plecat. De atunci apariţia fetiţei rămâne un ecou al unei dureri vechi.
Ştii, Ioane, dacă o mai vezi, du-o acasă, mia spus Livia, dându-mi adresa: Strada Sfinţii 14, sector 5.
Zilele au trecut, am muncit, am venit acasă târziu și plecat dimineaţa devreme. În ajunul sărbătorilor de iarnă am auzit din nou acel mic zgomot de bătăi şi șoapte în lacrimă. Am alergat spre uşă era iar fetiţa, cu ochii roşii, plângând.
Ce sa întâmplat? Unde e tata?
E acasă, dar eu caut pe mamă, a şoptit ea.
Mia venit în minte că am notat adresa Livei. Am căutat hârtia cu informaţiile şi am găsit-o, iar fetiţa, deja somnoroasă, se înfăşurase întrun cocou pe canapea. Lam dus cu grijă în sufragerie, am aşezat-o pe fotoliu şi iam sunat din nou pe Livia.
Livia Ionescu, îmi cer scuze pentru deranj, vam povestit despre fetiţa care apare la blocul de lângă?
Da, este a mea. Voiam să o duse acasă, dar când căutam adresa, sa adormit. Mă tem că tatăl o va căuta
Înţeleg, Ioane, locuiesc în apropiere, mă voi duce imediat, rămâi pe fir.
Am pus telefonul pe lângă ureche şi, fără să ştiu cum, mam lăsat cu mâna pe capul ei de păr, iam netezit firul rebel și iam atins uşor umărul. Mam gândit la propriii mei copii, pe care nu-i am. Căsătoria mea cu Radu a fost odată plină de visuri; am planificat să avem copii, dar am pierdut primul copil în primul trimestru. Stresul de la locul de muncă, orele lungi, examenele medicale toate ne-au învolburat. Când am aflat că vom avea din nou un copil, am renunţat la slujbă, dar din păcate am pierdut şi peste această sarcină în primul stadiu. Până la urmă, nu am mai reuşit să devin mamă.
Radu a plecat din viaţa mea; ştiu că el are acum o fiică întro nouă familie, dar nu mai am niciun contact cu el. Am trăit şapte ani singur, în apartamente închiriate, fără să ştiu ce să fac cu această fetiţă care apărea la uşă.
Dintrodată, un alt zgomot uşor a bătut la uşă. Am deschis şi, cu ochii mari, lam recunoscut pe Radu, fostul meu soţ, cu părul uşor cărunt.
Gheorghe? Ce faci aici?
Am venit să o iau pe Ana Strada Sfinţii 14, nu-i așa?
Exact. E fiica ta? Intră, e somnoroasă. Hai să ne facem ceai, am pus ibricul pe aragaz. Nam crezut că o să te întâlnesc la uşă, dar viaţa ne aruncă surprize.
Putem să nu te deranjăm? Pot să o trezesc pe Ana şi să o duc acasă.
Lasăo să doarmă. Ce sa întâmplat? Ea tot trece pe holul nostru şi bate la uşă.
Radu, cu ochii încă adormiţi de oboseală, a început să povestească:
Câţiva ani în urmă locuiam în acest apartament cu Elena. A fost moştenirea de la tatăl ei. După nuntă am intrat aici şi, în scurt timp, lucrurile păreau să fie perfecte. Eu eram în al şaptelea cer al fericirii.
Îmi amintesc că am dus-o la spital când a apărut complicaţia, ea plângea, simțea durerea
Ma luase de mână și mia cerut să am grijă de copil dacă ceva ii va întâmpla. Am avut complicaţii, nu am putut să o salvăm.
Îmi pare rău, foarte mult regret, iam atins umărul, văzând cum lacrimile îi curgeau din nou pe obraji. Pare că a ţinut toată durerea înăuntru, iar acum a erupt.
În acel moment am auzit paşișori mici pe hol.
Tata?
Radu a alergat spre fetiţă, a îmbrăţiat-o strâns şi a şoptit:
Ana, îţi păsăm De ce ai plecat fără să mă anunţi?
Vreau să găsesc mama.
O vom găsi, promit, dar hai să mergem acasă.
Îţi mulţumesc, Ioane. Iată numărul meu, sună dacă Ana se întoarce. Trăim aproape, acum ştie drumul.
Cum a aflat adresa apartamentului?
Eu iam arătat, a oftat el. Trebuia să ia nişte lucruri. Ana a văzut fotografiile ei pe perete şi de atunci visează să o întâlnească pe mamă. Eu iam spus că Elena a plecat, dar că se va întoarce.
Au plecat, iar câteva zile mai târziu Radu ma sunat. Am început să vorbim din nou, să mergem în parc, la cafenea, la cinema. Ana sa atașat de mine şi, întrun fel, ma numea mămică.
Ioane, mia zis el întro zi, mutăte cu noi, nu mai trăi în chirii, Ana te caută tot timpul.
Şi tu?
Şi eu a întors privirea spre mine, a luat mâna mea în a lui mie dor, iartămă pentru tot.
De atunci suntem împreună. Creştem mica noastră fericire Gănuša. În fiecare zi mulțumesc sorții pentru darul nepreţuit de a fi soţ, tată şi mamă pentru ea.
Chiar dacă Gănuşa e o copilă de o singură inimă, nu-mi stă în cale să-i ofer toată dragostea mea maternă, cu blândeţe şi căldură.
**Lecţia pe care am învăţat-o**: nu subestima niciodată puterea unui gest mic de compasiune; poate deschide drumul spre o viaţă completă pe care nu ştiai că o aşteaptă.
