Fetița care vindea pâine a observat inelul de pe degetul milionarului… și în spatele acelei bijuterii se ascundea o poveste atât de emoționantă, încât îți frânge inima.
În noaptea aceea, în apartamentul său din centrul Chișinăului, cu orașul luminat sub priviri, Rareș nu reușea nicicum să adoarmă.
A scos o scrisoare veche de la Doina, hârtia galbenă abia ținându-se, cu scrisul ei mărunt care încă îi ardea sufletul:
Dragul meu Rareș… iartă-mă că nu ți-am spus asta privind în ochii tăi. Dacă te-aș privi, n-aș putea să plec.
Trebuie să fug ca să-ți salvez viața. Fratele meu, Vasile, s-a încurcat cu oameni periculoși… Sunt însărcinată în trei luni. Nu mă căuta. Te rog…
Ani întregi Rareș a risipit banii pe detectivi, urmărind piste false, schimbând identități.
Niciodată nu s-a mai însurat, n-a iubit pe nimeni atât de tare ca să nu se simtă trădător al amintirii Doinei.
Până într-o zi, când, pe ploaie, o fetiță cu inelul Doinei pe deget vindea pâine în piață.
A doua zi, Rareș a apelat la un cunoscut de-al lui, om discret, printre cei ce nu pun prea multe întrebări:
Găsește-o pe Irina. Dar încet, să nu se sperie. Să nu bănuiască nimic.
Trei zile au trecut cât trei luni. Pe urmă a primit vestea: Irina locuia la marginea Chișinăului, într-o mahala sărăcăcioasă, cu mama ei.
Mama făcea curățenie prin casele altora, era bolnavă, și avea numele de familie Bălan. A primit o poză: fetița zâmbea, cu trăsăturile inconfundabile ale Doinei.
Rareș n-a mai putut aștepta. Într-o zi mohorâtă, a ajuns în cartier: drum de noroi, bălți, găini ciugulind printre conserve ruginite, dar grădina plină de flori: viorele agățate de gard, trandafiri albi în ghivece improvizate.
A bătut la ușa de lemn.
Sunteți domnul cu pâinea? a șoptit Irina.
Da… trebuie să vorbesc cu mama ta.
Doina a apărut slabă, cu chipul obosit, ochi adânci, tremurând, ținându-se de perdea.
S-au privit, iar timpul parcă s-a oprit. Rareș… a murmurat ea.
De ce nu te-ai mai întors niciodată? glasul lui stătea să se frângă.
Doina i-a povestit tot: frica, amenințările, boala. Rareș a căzut în genunchi, și-a strâns mâinile ei reci:
N-ai avut dreptul! Șaisprezece ani am trăit ca un mort… iar ea… fetița asta e a noastră.
Irina și-a dus mâna la gură, iar inelul a sclipit în lumina tristă a camerei.
Eu sunt Rareș, a spus el cu grijă, și dacă vrei… sunt tatăl tău.
Fetița a făcut un pas mic spre el. Doina a scăpat un suspin.
N-ai fost niciodată o tragedie, a rostit Rareș. Tu ești cel mai frumos lucru din viața mea.
Dacă soarta ne-a dat a doua șansă, n-o voi lăsa să treacă pe lângă noi.
Rareș a făcut tot ce i-a stat în puteri: a mutat-o pe Doina la cea mai bună clinică din Chișinău, tratament nou, consulturi la specialiști.
Irina și Rareș au început să se descopere unul pe celălalt. Fetița învăța, făcea lucru manual, descoperea lumea citind.
După câteva luni, medicul i-a zâmbit: tumora dădea semne de retragere. Doina plângea de bucurie, Rareș o ținea în brațe, iar Irina venea să îi îmbrățișeze și ea.
Au făcut o mică nuntă: Doina purta același inel, Irina era domnișoară de onoare într-o rochie albastră, asemenea pietrei topaz.
Rareș a sărutat-o pe Doina și i-a șoptit: Pentru totdeauna.
Totdeauna a fost pentru totdeauna, i-a răspuns ea.
Mai târziu, s-au mutat lângă Nistru, spre Vadul lui Vodă.
Irina avea o cameră cu vedere la apă, mergea la școală cu bursă, iar Rareș a învățat lucruri simple: să o ducă la cursuri, să o asculte, să-i fie alături.
Într-o seară, privind apusul de pe terasă:
Îți imaginezi cum ar fi fost dacă nu coboram din mașină atunci? a întrebat Doina.
Nu vreau să mă gândesc, i-a răspuns Rareș.
Irina alerga prin nisip, râdea, inelul strălucea pe degetul ei. Pentru totdeauna, a repetat el.
Pentru totdeauna, a spus și Doina.
Pentru prima oară în șaisprezece ani, Rareș a simțit că s-a întors, în sfârșit, acasă.
