Fericirea stă în lucruri mărunte
Astăzi, la restaurantul Dacia, unul dintre cele mai cunoscute din centrul Chișinăului, s-au adunat absolvenții Academiei de Arte. Acum zece ani, cu inima strânsă și mâinile tremurânde, primeau diplomele, visând la viitor, punându-și întrebări despre ce îi așteaptă. Acum, cu același freamăt, veneau să-i revadă pe vechii colegi să vadă cine cum s-a schimbat, cu ce se ocupă acum, cum și-a ales drumul. Unii au venit de la Bălți sau Iași, alții au venit cu soții sau partenere, câțiva singurei, dar cu zâmbet și chef de amintiri.
În camera rezervată pentru ei, Ileana, cea mai bună prietenă a Vioricăi, o ajuta să se pregătească. Îi încheia cu grijă ultimul nasture la rochia bleu, vaporoasă, de voal subțire, verificând atent să fie totul perfect. Materialul învăluia delicat silueta Vioricăi, scăldată parcă în lumină la fiecare gest.
Sinceră să fiu, Vio, chiar sunt surprinsă că ai acceptat să vii a spus Ileana, încruntându-se ușor. La tine, amintirile nu-s toate roz. Fără să-l pomenim pe Dănuț și curtările lui insistente! Orice-ar fi, sigur vine și el!
Viorica și-a dat părul castaniu după ureche, a zâmbit ușor, liniștită. Ochii îi străluceau voios: chiar îi era dor să-și vadă colegii, să uite de griji, să retrăiască anii de studenție. Cât despre Dănuț atâția ani s-au scurs! O fi și el schimbat, cu mintea la altele
De ce nu, Ile? a răspuns ea, netezind materialul rochiei cu palma. Gestul îi aducea liniște. Sunt curioasă cum am evoluat fiecare. În plus, Tudor m-a îndemnat să merg îi e tare interesant să-i cunoască pe colegii mei de altădată.
Ileana a chicotit și s-a dus spre șifonier, de unde a scos o pereche de pantofi cu toc mic, ornați cu perle mici de sticlă. I-a rotit în mâini, judecând dacă se potriveau cu rochia, apoi i-a întins Vioricăi, privindu-o șiret.
Tudor e norocos cu tine a glumit ea cu un zâmbet ironic. Bai om de aur!
Viorica a râs, a luat pantofii și i-a încălțat cu grijă. S-a simțit dintr-odată mai înaltă, mai sigură pe ea.
E foarte blând a spus ea, simplu, privindu-și prietena. Și mă iubește cu adevărat, Ile. Fără teatru, fără promisiuni goale.
Hai, să mergem atunci, dacă nu vrem să pierdem poveștile de aur!
Și au pornit amândouă spre sala festivă, unde se adunau tot mai mulți foști colegi. Inima Vioricăi bătea mai repede: nu-i mai văzuse pe mulți din seara festivă de absolvire. Imaginația i-i zugrăvea: unii deveniți regizori cunoscuți, alții cu ateliere proprii, unii cu familie și copii, câțiva poate neschimbați glumeți sau visători, ca în facultate.
Dintr-un colț, și-a zărit cealaltă prietenă din studenție, pe Doina veselă ca întotdeauna, în rochie sclipitoare, făcând cu mâna cu entuziasm.
Uite-o pe Viorașa! a strigat Doina, sărind să o îmbrățișeze. S-a încins deja atmosfera! Ai venit pregătită? Se întâmplă deja de toate, nici nu știi unde să te uiți!
Rămânând aproape, Doina i-a făcut semn discret spre ușă:
Uite cine tocmai a apărut
Viorica s-a întors și l-a văzut pe Dănuț. Intra ca un cocoș, cu un sacou scump, croit impecabil, de parcă salonul era a lui. La mână avea ceas strălucitor, iar lângă el, o blondă înaltă, într-o rochie cu paiete de la o casă de modă din București.
Dănuț a cuprins audiența cu privirea, ca și cum măsura terenul. Când privirea i s-a oprit pe Viorica, timpul parcă s-a oprit o clipă. S-a apropiat zâmbind vag, cu atitudinea omului obișnuit cu aplauzele.
Viorica a spus el, oprindu-se în fața ei. Glasul, liniștit, dar încordat ca unul care a repetat momentul în minte. Mă bucur să te văd.
Dănuț i-a întors zâmbetul Viorica. Zâmbetul îi era cald și sincer, deși în piept îi bubuia o emoție ciudată. Și eu mă bucur! Tu ce mai faci?
A zâmbit în colțul gurii, aranjându-și mecanic sacoul, monograma la vedere. Fiecare mișcare era una de spectacol, să se observe calitatea materialului, croiul perfect.
Foarte bine, extraordinar, chiar a spus, dând de înțeles că-i trebuie să fie crezut pe cuvânt. Sunt manager la o companie importantă, soția fotomodelă, apartament la centru N-am de ce să mă plâng.
Blonda i-a dat din cap simplu, cu aerul cuiva care se știe deasupra celorlalți. Viorica i-a intersectat privirea evaluatoare, rece, obișnuită să cântărească lucrurile, nu oamenii.
Bravo, mă bucur pentru tine a spus Viorica sincer, fără a intra în jocul competiției.
Dănuț a scrutat-o suspicios, căutând dincolo de aparență: sinceritate sau mască?
Tu tot la școala de muzică predai? a întrebat cu un ton ce aluneca între condescendență și sinceră curiozitate.
Da a luminat Viorica dintr-odată, pe chipu-i se citea pasiunea. Îmi place la nebunie. Copiii sunt minunați, colectivul unit. Chiar recent am pus în scenă Spărgătorul de Nuci. Trei luni de repetiții, costume, repetiții, emoții Dar să-i vezi pe copii pe scenă, cu inima cât un purice, fericiți pentru asta trăiesc!
Entuziasmul ei a prins până și pe Dănuț nepregătit, cine știe la ce replică tăioasă s-ar fi așteptat.
Și soțul tău Tudor, nu? a spus el, mestecând numele ca pe-un fruct necopt. Tot antrenor?
Da a răspuns Vio fără vreo urmă de scuză. Predă la copii la o școală sportivă. Are grupa celor mici grozavi, toți îl adoră. Alergă după el cu mânile-ntinse, cum încearcă ei să-l imite… Iar el, răbdător și blând, niciodată nu ridică tonul.
Căldura vocii ei l-a descumpănit pe Dănuț. Nu înțelegea cum poate cineva să fie atât de mulțumit cu o viață obișnuită. Dar Viorica nici nu sesiza acest detaliu vorbea firesc, cu bucurie, despre ceea ce iubea.
Înțeleg Probabil nu e ușor cu banii a mai încercat el, privindu-o ca și când vroia s-o prindă pe picior greșit.
Simți un junghi în piept, nu de supărare, ci ca la o înapoiere în trecut, când simțea că alții îi judecă alegerile. Dar zâmbetul nu i-a pierit, ci a devenit și mai cald, cum știa să fie mereu, alinând pe oricine.
Știi, suntem fericiți a spus ea simplu. Tudor e omul cel mai bun pe care l-am întâlnit. Îmi e sprijin, ajutor, bucurie. În fiecare primăvară, când apar primele lăcrămioare, îmi aduce flori, de oriunde-ar fi. În weekenduri, după antrenamente, face micul-dejun: clătite, omletă, pâine prăjită orice-mi place. Iar când sunt răcită, îmi citește, îmi aduce ceai de zmeură.
L-a lăsat pe Dănuț mut. Se vedea că aștepta alt răspuns, unul de regret sau măcar de invidie. Dar nu i-a oferit această satisfacție.
Deci nu regreți? a întrebat el încet, aproape șoptit, cu o curiozitate obosită.
Nu, n-am regretat niciodată, i-a răspuns Viorica, privindu-l direct. Nici măcar o clipă.
N-a simțit nevoia să-i spună cât de caldă li-i casa, câte zâmbete și glume schimbă seară de seară, și cum fericirea lor a crescut firesc, din grijă și lucrurile mărunte. Doar l-a privit. Și ochii ei nu cereau aprobări. Erau plini de tihnă, liniștiți.
Momentul s-a rupt când a apărut Tudor. El și cu Viorica, cei mai firești dintre toți el în cămașă simplă, blugi cuminți, fără ostentație. Zâmbetul lui era cald, privirea la fel acea siguranță care o făcea pe Viorica să se simtă acasă, chiar și printre străini.
Pot să-ți fur soția câteva minute? a întrebat el blând, luând-o ghiduș de cot.
Dănuț s-a strâns în sine, dar s-a abținut să spună ceva. Îi rămânea doar să îi privească cum se îndepărtează unul lângă altul, cu acea simplitate care te face să simți că meriți lumea toată, chiar și fără reputație și cifre impresionante. În ochii Vioricăi, seninătatea își găsise loc. Pentru Dănuț, acea stare era de fapt tot ceea ce-i lipsise și nu putea înțelege cum de renunțase la atâta liniște pentru poleiala strălucitoare, dar atât de rece
*
Seara a continuat într-o vervă caldă. Salonul Dacia fremăta de râsete, de muzică și clinchet de pahare. Fiecare și-a adus aminte de aventurile din studenție: nopțile pierdute la sesiune, concertele improvizate din cămin, farsele și micile drame. Mulți scoteau telefoanele, arătau poze cu copii sau cu vacanțe recente la Voroneț, la mare sau la munte. Povești de succes, proiecte noi, visuri încă neîmplinite.
Dănuț încerca să păstreze aparențele zâmbind, glumind, dând replici potrivite. Dar gândul îi zbura mereu spre Viorica. Fără să vrea, o căuta din priviri: cum dansează cu Tudor, cum îi zâmbește, cum râde natural, fără să forțeze nimic. Îl măcina întrebarea Eu, cu tot ce am, de ce nu am găsit nici un pic din ce are ea alături de omul acela simplu?
A fost convins mult timp că poate oferi totul: bani, apartament, vacanțe la Constanța, restaurante scumpe, rochii la comandă. Însă Viorica preferase un om obișnuit, un antrenor dedicat, un soț simplu, dar cu sufletul cald.
Spre final, s-a trezit privind cum Tudor îi pune Vioricăi eșarfa la gât, cum o ține de mână pe trotuarul pustiu. Au plecat împreună, el vorbindu-i încet ceva la ureche, ea râzând. Zâmbetul acela sincer nu putea fi cumpărat. În locul său, Dănuț a simțit un gol apăsător, o invidie sfâșietoare, dar și un fel de regret.
*
Noaptea târzie i-a găsit pe Tudor și Viorica pe o stradă liniștită, cu felinare galbene și parfum de tei plutind în aer. Mergeau alături, încet, încântați de aerul de primăvară. Când Tudor a observat tristețea ascunsă în ochii ei, a strâns-o de mână:
Totul e bine? șopti el cu blândețe, privindu-i atent expresia.
Da, chiar foarte bine îi răspunse ea, zâmbind curat. Azi mi-am amintit exact de ce sunt fericită.
Au continuat drumul fără grabă, împăcați cu lumea, simpli și fericiți. Iar Viorica simțea că uneori, viața se așază cel mai bine nu când cauți elogii, ci când știi să apreciezi cu bucurie gesturile mici. Și că adevărată fericire nu se numără în lei noi, în haine de firmă sau în apartamente cu terasă, ci în sărutul de noapte bună, în grija sinceră și în liniștea serii.
*
Ajuns acasă, Dănuț și-a găsit soția dormind, învelită într-o lenjerie scumpă, cu bijuteriile puse la vedere pe etajeră. Lumina rece din apartamentul de lux îl făcea să se simtă mai singur ca niciodată. S-a oprit în fața unui raft cu amintiri și a luat fotografia lor de absolvire: acolo, Viorica era toată zâmbet, iar el, chiar și atunci, părea să caute ceva ce nu obținuse niciodată. Un sens.
S-a lăsat în fotoliu, cu un pahar de coniac neatins, privind poza. Și-a dat seama că, în goana după imagine și aplauze, uitase că fericirea nu se strigă, nu se arată ostentativ, nu se dovedește nimănui. E acolo unde sufletul se simte liniștit, chiar și în cea mai mică garsonieră, la o masă simplă, dar unde cineva îți zâmbește pentru tine, nu pentru ceea ce ai.
*
Adevărul este acesta: dragostea și bucuria nu se găsesc în covoare roșii, ci în îmbrățișări sincere la ceas de seară. Uneori, în alergarea după strălucire, pierdem esențialul iar liniștea sufletului și fericirea stau, de fapt, în gesturi mici, pe care nu le poate înlocui nimic.
De aceea, e bine să nu uităm niciodată: lucrurile cu adevărat importante în viața unui om se măsoară în clipe de har, nu în conturi și status social. Iar fericirea se află acolo unde-i înțelegi rostul în micile bucurii, în privirea caldă a celui drag, în gesturile simple care țin o viață întreagă.
