Fericirea e în lucruri mici
În această seară, la bine-cunoscutul restaurant Regalul, din centrul Chișinăului, foștii absolvenți ai Academiei de Arte s-au adunat pentru a celebra zece ani de la terminarea studiilor. Cu un deceniu în urmă, au strâns diplomele cu emoție, visând fiecare la ce va urma, frământându-se de necunoscut, croindu-și planuri și întrebându-se unul pe altul ce le-a destinat viața. Acum, cu poate și mai multă agitație în suflet, se întorceau să se vadă să constate cine, cum s-a schimbat, cine cu ce se ocupă, ce drum a ales fiecare. Unii veniseră de la Iași sau din sate moldovenești, alții și-au adus partenerii, iar alții au venit singuri, dar cu zâmbetul pe buze, gata să se cufunde în atmosfera de amintiri.
Într-una din odăile rezervate invitaților, Maria, cea mai bună prietenă a Sofiei, o ajuta să se pregătească. Privea atent cum Sofia își prinde ultima închizătoare la rochia diafană de șifon bleu-deschis, nedorind să lase vreun detaliu la întâmplare. Rochia îi cuprindea delicat formele, unduindu-se la fiecare pas.
Ca să fiu sinceră, Sofia, chiar m-ai surprins că ai acceptat să vii… oftă Maria, încruntându-și ușor fruntea. Amintirile tale despre acele vremuri nu cred că-s doar roz. Și-l mai avem pe Vlad cu insistențele lui… și, să fim serioase, el o să vină sigur!
Sofia, cu mișcări lente, își aranjă o șuviță de păr castaniu peste obraz, privindu-se în oglindă. Zâmbea în colțul buzelor, cu privirea pierdută în așteptare își dorea cu adevărat să-i revadă pe toți, să rememoreze acei ani plini de vise, să afle încotro i-au purtat vremurile pe ceilalți. Iar Vlad… ce importanță mai are? Zece ani, aproape o viață! Sigur că și el s-a schimbat.
Și de ce nu? mângâie ea materialul fin al rochiei, gestul aducându-i liniște. Sunt curioasă cum arată fiecare, ce povești ascund acum. Și Victor m-a îndemnat să vin, zice că-i curios să cunoască vechii mei colegi.
Maria pufni amuzată, luă din dulap niște pantofi cu toc mic, împodobiți cu perluțe, le studia ca și cum ai decide soarta unei bijuterii, apoi îi aruncă o privire scurtă Sofiei:
Victor al tău chiar e de pus la icoană… râse ea, cu o notă de ironie blândă. Ca un ghem de aur e omul ăsta.
Sofia râse cu poftă, încălță pantofii cu gesturi calculate. Imediat simțea cum postura i se schimbă, întârindu-i încrederea.
E sufletist și mă iubește cu adevărat, cu voce joasă, dar fermă. Știi, genul ăla de iubire care nu trebuie dovedită.
Atunci hai, să nu întârziem, că pierdem intrigile serii.
Pe măsură ce pășeau spre sala principală, recunoșteau din ochi fețe dragi, unele schimbate, altele neschimbate. Înăuntrul Sofiei clocotea o neliniște. Cu mulți nu se mai văzuse de la absolvire. Se gândea la cineva ajuns regizor celebru, la altul care și-a deschis propria școală de pictură, la alții căsătoriți, cu copii… Poate unii au rămas tot acei glumeți fără griji sau acele fete timide și visătoare.
Deodată, aproape de oglinda masivă aurită de la colț, o reperă pe Ana, o altă colegă apropiată. Îi făcea semne cu toată energia, rochia-i țopăia în lumină, iar zâmbetul larg era clar ca o zi de mai: bucurie sinceră.
Uite cine e aici! răbufni Ana când Sofia ajunse lângă ea, cuprinzând-o într-o îmbrățișare caldă. Ești gata? S-a pornit tărăboiul, parcă nici nu știi la ce să te uiți mai întâi.
Nu se dezlipi de Sofia, ca și cum se temea să nu-i scape, apoi aruncă o privire spre ușă:
Ia uite cine a intrat…
Sofia se întoarse și îl văzu pe Vlad. Intra relaxat, stăpân pe sine, de parcă sala îi aparținea. Costumul negru, croit perfect, îi sublinia silueta, ceasul bătea discret la încheietură, lângă el apărând o blondă înaltă, cu rochie sclipitoare de la un designer bucureștean.
Vlad scruta mulțimea ca un director de orchestră, până când ochii i-au rămas fixați pe Sofia. Timpul parcă s-a oprit. Pentru o clipă, dincolo de zâmbetul subțire, a apărut o tresărire abia sesizabilă, apoi a pornit spre ele.
Sofi, spuse el, trăgând aerul pe nări, cu o voce egală, aproape mecanică, dar în ochi o încordare de parcă și-a repetat discursul acasă. Mă bucur să te revăd.
Vlad, zâmbi Sofia, și, deși simțea un nod ciudat în piept ceva între curiozitate și veche precauție zâmbetul îi era sincer. Mă bucur și eu. Cum îți merge?
Vlad ridică din umeri, aranjând nonșalant reverul, unde o monogramă discretă abia se zărea. Gest studiat, dar Sofia vedea clar accentul pus pe hainele alese cu grijă.
Bine, foarte bine. Lucrez la o companie mare, nevasta model, locuință în centru… Ce mai, viață de poveste.
Blonda ridică dintr-o sprânceană, aruncând Sofiei o privire de sus, ca și când și-ar fi evaluat o rivală, nu o colegă.
Mă bucur pentru tine, rosti Sofia simplu, fără să se lase trasă în cursă.
Vlad o urmărea cu o intensitate aproape stânjenitoare, ca și cum ar fi încercat să ghicească ce se ascunde sub cuvintele ei.
Dar tu? Tot la școala de muzică?
Da, confirmă Sofia, iar fața i se lumină. Copiii sunt minunați, echipa la fel. Abia am terminat să punem în scenă Spărgătorul de Nuci. Costumele, repetițiile, entuziasmul celor mici, nu se compară cu nimic.
Sinceritatea și bucuria ei tăcută l-au lăsat pentru o clipă fără replică.
Soțul tău… Victor, nu? Tot antrenor?
Da, ridică Sofia ușor capul, mândră. Antrenează prichindei la Clubul Sportiv. Sunt cu toții topiți după el, nu fac nicio boacănă fără să-l caute repede cu ochii. Are o răbdare extraordinară, nu țipă niciodată, îi face să simtă că sunt valoroși.
Vlad părea să nu înțeleagă acea bucurie simplă ridică doar din sprâncene.
Nu-i ușor cu salariile astea mici…, scăpă el, cu o urmă de ironie.
Sofia simți, ca un junghi vechi, senzația aceea că i se judecă alegerile, dar nu lăsă nimic să scape pe chip. Doar zâmbi blând:
Vlad, noi suntem fericiți. Victor îmi aduce lăcrămioare în fiecare primăvară știe cât de mult le iubesc. Și în weekend, chiar și rupt de oboseală după antrenamente, mă răsfață cu clătite, omletă sau pâine prăjită, așa cum știu eu că trebuie. Când mă îmbolnăvesc, nu pleacă de lângă mine: ceai cu zmeură, lecturi, de toate.
Vlad rămase mut o clipă. Parcă ar fi așteptat altceva ceva care să-i confirme teoria sa, pentru satisfacția de a bifa: Am avut dreptate. Dar Sofia nu-i servise asta.
Deci, nu ai regrete? șopti el, oarecum pierdut.
Sofia îl privi în ochi, fermă:
Nu. N-am niciun regret. Și nici nu am avut!
Nu adăugă că Victor o așteaptă în fiecare seară, că micuța lor garsonieră e plină de râsete și gesturi mărunte, că fericirea lor constă în grija cotidiană, în ritualuri mici și căldură. Se uită doar adânc în ochii lui Vlad, unde, pentru el neînțeleasă, strălucea acea fericire liniștită, ce nu are nevoie să fie demonstrată.
Vlad încercă să revină la vechea poziție, să găsească cuvinte care să-l pună înapoi în control, dar exact atunci Victor ajunse lângă ei. Cămașă simplă, blugi, nimic strident. Zâmbet cald, ochi blânzi.
Bună! Zâmbea și-o cuprinse ușor pe Sofia. Mă ierți că ți-o fur pentru câteva clipe?
Vlad își strânse dinții, dar nu arătă nimic. Își controlă cu greutate mâinile, care ar fi vrut să reacționeze altfel, dar răspunse neutru:
Desigur.
Victor și Sofia se îndepărtară spre altă masă, el o ținea ușor de cot. Sofia surâdea, simțindu-i prezența ca pe o plasă de siguranță știa exact când să intervină. S-au așezat la un colț, și el i-a luat mâna cald și protector.
Vlad a rămas pe loc, prins ca într-o capcană. Un gol amar îi sugruma tot sufletul. Iar ochii lui urmăreau mereu, involuntar, chipul Sofiei o vedea cum zâmbește, cum sclipește de fericire, cu lumina pe care doar oamenii împliniți o au în privire. Rememora obsesiv cum, cu zece ani în urmă, încerca să-i capteze atenția: mesaje patetice, buchete scumpe, invitații luxoase… dar Sofia răspundea mereu cu politețe, apoi adăuga: Iartă-mă, Vlad. Inima mea e la altcineva. Atunci îl rodea frustrarea. Nu înțelegea. Crezuse că, în timp, Sofia se va deștepta și va vedea că a greșit.
Acum se regăsea aici, costumul lui costase cât un an de salariu la stat, lângă soția elegantă, admirat de toți și totuși, un vid. Îi răsună singura întrebare: A meritat să trăiești o viață ca o cutie lucioasă, fără fond?
**************
Seara curgea, restaurantul Regalul freamăta de voci, râsete, muzică. Reticențele inițiale se topeau. Alți colegi depanau amintiri sesiunile din zori, scene din sălile goale, pachețelele de merinde strecurate pe furiș la repetiții. Unii arătau poze cu copiii, povesteau tot cu sufletul la gură de călătorii, proiecte și planuri.
Vlad încerca să-și joace rolul: zâmbete corecte, replici calculate, dar gândurile îi fugeau obsesiv la Sofia. O urmărea mereu cum dansa cu Victor, cum acesta îi șoptea ceva la ureche și Sofia râdea limpede, ca un clopoțel. De ce nu m-a ales pe mine? Și repeta întrebarea, de parcă răspunsul putea schimba trecutul.
Ce-i putea oferi Victor? Un antrenor, fără mari pretenții, fără eleganțe, dar cu ochii și mâinile calde. Cum de nu i-a ajuns ceea ce Vlad putea să ofere excursii de lux, haine scumpe, prestigiu?
Dar răspunsul i se încăpățâna să-l accepte: nu în bani, nu în statut, nu în strălucire stă fericirea…
Pe la final, lumea se pregătea de plecare. Vlad privea cum Victor îți înfășura grija o eșarfă la gâtul Sofiei, cum ea și-l apropia de umărul lui firesc, sincer, cum își schimbau priviri pline de drag.
Înăuntrul lui, ceva se rupea. Pentru prima oară, tot ce avea părea un decor gol. Își trecu încetișor mâna peste costumul scump cât echivalentul a peste șase luni de salariu la stat. Toate acele succese sociale îi păreau, brusc, o povară inutilă.
Vlad, mergem? îl trezi vocea soției peste umăr.
Nu-i răspunse pe loc. Văzu în ușa de sticlă ultima umbra a Sofiei și a lui Victor. În propria reflecție, se regăsi cu aceeași privire ca atunci: perfect, dar cu golul din ochi…
**************
Sofia și Victor mergeau pe strada pietruită, luminată de felinare rare, ce desenau pete aurii pe asfalt. Între ele, umbre și miresme de tei. Briza lunii mai îi învolbura părul Sofiei, dar ea nu se sinchisea îi era cald, bine. Se sprijinea de umărul lui Victor, simțind cum grijile serii dispăreau, absorbindu-i tot ce însemna trecut.
Totul bine? îl întrebă el, strângând-o ușor de mână.
Mai bine decât bine, zâmbi ea, ochii-i strălucind în lumina blândă.
Chiar era fericită. Toate emoțiile serii păleau ce conta, era prezentul: pașii pe asfalt, mâna lui caldă, liniștea și apropierea.
Vlad… încleștă puțin Victor fălcile, probabil a vrut să-ți arate ceva.
El nu acceptă că eu sunt fericită, oftă Sofia, fără urmă de ciudă. Se încăpățânează să creadă că fericirea trebuie să arate exact ca-n cărți.
Nu-i destăinui acea urmă de tristețe pe care o simțise față de Vlad nu rușine: milă. Pentru cel ce n-a înțeles că fericirea stă în punctele mici: în micile conversații matinale, mirosul cafelei, traseul împreună către casă…
Victor se opri din mers, o întoarse spre el și îi mângâie fața cu palma ocrotitoare. Atât de cald, încât pentru o clipă Sofia nu mai putea respira.
Te iubesc, îi șopti. Pe mine nu mă interesează nimic altceva decât tu. Și tot ce avem împreună.
Sofia se lipi de el, inspirând mirosul său, mereu același, relaxant. În acel moment, orașul putea să nu existe. În rest, nu mai era nimic important doar ei doi, căldura, liniștea și fericirea lor adevărată.
**************
Vlad ajunse acasă târziu ceasul de pe perete arăta 2:15. Apartamentul arăta sumbru, luminat de o lampă rece cumpărată la reducere din Viena. Soția-somn profund în dormitor, cu parfum scump și respirație constantă. Vlad nici nu intră bine în cameră, se retrase în biroul său de la etaj.
Aprinse doar veioza. Mișcări de rob își turnă o sticlă mică de Divin, o puse lângă laptop, dar nu bău nimic. Din sertar alunecase o fotografie: promoția lor de la Arte, 2014. Sofia, în mijloc, într-o rochie simplă, râdea din toți rărunchii, încă cu ochii aceia plini de bucurie, pe care Vlad s-a chinuit ani să-i cucerească și n-a reușit niciodată. El, undeva în colț, la cravată și sacou, cu zâmbetul forțat.
Mângâie cu degetele chipul Sofiei, ca un om ce se străduiește să se agațe de trecut. Nici nu observă că se întreabă cu glas stins:
Ce am greșit eu?
Se vedea pe sine, alergând după imaginea unei fericiri pe care de fapt n-a știut niciodată să o recunoască. A ales mereu ceea ce se poate arăta, număra, etala. Dar fericirea nu-i despre asta.
Puse poza la loc, privindu-o încă o clipă. Se trânti în scaun, fără să guste Divinul. Dincolo de geam, luminile Chișinăului pâlpâiau ca niște stele înghețate departe, reci, străine de ceea ce se zbătea chinuit în sufletul lui
Așa, într-o seară banală de mai, Vlad a înțeles dincolo de sclipici, dincolo de statut, fericirea nu e făcută din gesturi mari și achiziții grandioase. Din contră: fericirea locuiește în acele mici lucruri pe care le faci și le primești de la omul potrivit, zi de zi, atunci când crezi că nu te vede nimeni.
