Fericirea stă în lucruri mărunte
Jurnal, 15 mai
Astăzi seara, absolvenții Facultății de Arte din Iași s-au reunit la restaurantul Miraj, unul dintre cele mai apreciate din oraș. Au trecut zece ani de când am primit cu emoție, printre baloane și flori, diplomele de licență fiecare cu visurile și temerile lui, făurind speranțe, întrebându-ne cum va fi viața după tot ce-a urmat. Azi, cu aceeași emoție, ne pregăteam să ne reîntâlnim, curioși să vedem cine cum a evoluat, cu ce se ocupă, ce destine și-a desenat fiecare. Unii au venit din alte orașe, alții au sosit alături de parteneri, soți sau soții; câțiva, ca și mine, au preferat să ajungă singuri, dar cu inima deschisă spre amintirile frumoase.
În camera rezervată special pentru noi, Mădălina cea mai bună prietenă a mea mă ajuta să mă pregătesc. Îmi încheia cu atenție ultimul nasture la rochia bleu ciel din voal fin, având grijă ca totul să fie perfect. Țesătura mângâia pielea, unduindu-se la fiecare mișcare.
Sinceră să fiu, Corina, sunt uimită că te-ai hotărât să vii îmi zise ea, ridicând ușor sprânceana, încercând să-și ascundă zâmbetul. Totuși, nu toate amintirile tale de atunci sunt tocmai frumoase. Numai de Bogdan ce să mai zicem, cu insistențele lui Știi că n-o să lipsească!
Am dat încet capul într-o parte, scuturând șuvița castanie căzută pe față, și i-am zâmbit. Mi-era clar că abia așteptam să-i văd pe toți. Îmi era dor de perioada studenției, săi revăd pe cei cu care am împărțit atâtea momente și să aflu ce drumuri a luat fiecare. Iar Bogdan Ei, lui i-au trecut deja anii nebuniei. Mă gândesc că nici pentru el nu va fi simplu să-și amintească vremurile acelea.
Dar de ce nu? i-am răspuns, mângâind materialul răcoros al rochiei. Gestul ăsta întotdeauna mă liniștește. Vreau să văd cum ne-am schimbat cu toții. Plus că Rareș m-a îndemnat să vin. Zice că îi e chiar curios cu cine am fost eu colegă.
Mădălina a râs pe sub mustață, s-a dus la dulap să scoată pantofii cu tocul comod, decorați cu perle mici. I-a privit preț de câteva secunde, rotindu-i în mână, după care mi-a aruncat o privire scurtă peste umăr.
Rareș al tău chiar e băiat deosebit, murmură ea enigmatic. Un adevărat domn.
Am râs, am luat pantofii și i-am încălțat cu grijă. Parcă m-am simțit instant mai înaltă, mai sigură pe mine.
E foarte bun cu mine, am zis simplu, privind-o în ochi. Și mă iubește așa cum sunt, nu-i nimic fals.
Hai, să mergem, altfel pierdem povestirile crocante.
Am pornit înspre sala principală, printre chipuri cunoscute, fiecare îmbujorat de emoție. Mă simțeam ca la începutul unui film vechi: în imaginație vedeam fostul coleg transformat în regizor, pe altcineva conducând un studio foto, o fetiță timidă devenită profesoară. Unii nu se schimbaseră prea mult: glume puierile la fiecare pas, veselie autentică sau aceeași discreție cuceritoare ca în vremurile de seminar.
Din colț, am zărit-o pe Irina mereu colorată, mereu expansivă , flutura mâna spre mine lângă o oglindă în ramă sculptată. Rochia ei roză luminase toată sala, iar când mi-am apropiat pașii, am simțit îmbrățișarea ei caldă.
Ai venit! a țipat ea, lipindu-mă la piept. Gata? Ți-ai făcut curaj? E așa multă energie aici, nu știu unde să mă uit mai întâi!
M-a lăsat abia după ce m-a scanat din cap până-n picioare, apoi a arătat spre ușă.
Uite cine tocmai intră
Privirea mi-a fugit la Bogdan. Pășea în sală parcă tot universul i s-ar fi cuvenit. Costumul întunecat, lucrat impecabil pe măsură subliniind silueta , croiala rafinată, ceasul masiv strălucind discret la încheietură. Cu el o blondă înaltă, splendidă, rochie de designer, pașii curgând pe podea, rochia bătând în lumini de paiete.
Bogdan a evaluat rapid sala, apoi ochii lui s-au oprit pe mine. Mi-a zâmbit un pic, abia perceptibil, cât să simt starea aceea de dans încetinit, înainte să se apropie de noi.
Corina, rosti el, oprindu-se în dreptul meu, cu voce aproape indiferentă, dar tensiunea se simțea. Mă bucur să te revăd.
Bogdan… am răspuns cu un surâs sincer, deși în piept simțeam un fior ciudat. Și eu. Tu cum ești?
A zâmbit ascuțit, aranjându-și sacoul pe care răsărea discret monograma obligației de a impresiona. Un gest calculat: să vadă toți materialul de calitate.
Minunat! Mă descurc cu jobul, Delia e model, ne-am mutat în centru… Trăim bine.
Blonda a dat din cap rece, cu o privire evaluatoare, ca și cum aș fi fost subiect de licitație. Nu era ostilitate, ci o siguranță de sine dobândită într-o altă lume.
E grozav pentru tine, i-am spus cald, fără să cad în jocul comparației. Chiar îi doream binele.
Bogdan a privit să pătrundă sub zâmbetul meu ceva ce el însuși nu mai găsea demult: sinceritate, poate admirație, poate superioritate.
Și tu? Ești tot la școala de muzică? a întrebat, cu nuanță de condescendență.
Da! i-am confirmat, și m-am luminat instant. Lucrez cu copii grozavi, colegii mei sunt minunați. Recent am pus în scenă Spărgătorul de nuci cu cei mici. Zile întregi de repetiții, costume, partituri, emoții. Greu, dar când îi vezi pe scenă, uitând de orice și jucând cu atâta poftă de viață nu există bucurie mai mare!
Se vedea pe fața lui Bogdan că nu se aștepta la o asemenea pasiune.
Și Rareș… încă antrenor la sport? a încercat să accentueze, ca și cum numele soțului meu i se oprea greu pe limbă.
Da, predă la copiii cei mici la Clubul Sportiv. De el trag toți, nici nu respiră fără el. Îl imită la fiecare mișcare, râd, se poznaresc, iar el le răspunde mereu cu răbdare nu urlă niciodată, îi ridică când cad, îi liniștește când plâng.
În vocea mea era o mândrie firească la noi acasă prețuim lucrurile mici, dragostea nu se măsoară în merite.
Bogdan a clipit, vizibil mirat: nu înțelegea cum poți fi fericit cu atât de puțin.
Nu vă e greu? Cu banii… bâiguie el, ca și cum m-ar fi provocat subtil.
Mi-a fost familiar acel zvâc sub stern, ca o încercare de a mă fi pus la colț. Dar nu am arătat nimic. I-am zâmbit din nou, cu aceeași căldură ce îmblânzea orice asprime.
Bogdan, noi suntem fericiți, am spus simplu. Rareș e omul bun pe care l-am visat dintotdeauna. În fiecare mai, de când înfloresc, îmi aduce bujori. Indiferent cât de obosit e, sâmbăta face clătite, omletă, ceai doar pentru că îi place să mă vadă zâmbind. Dacă sunt răcită, nu îmi dă pace până nu beau ceai cu miere și mă încălzesc cu el alături.
Bogdan a tăcut, așteptând parcă un alt tip de răspuns. Poate voia confirmarea că mi-a lipsit ceva, că alegerea mea nu a fost destul de bună.
Nu-ți pare rău vreodată? a murmurat el.
L-am privit în ochi și am dat din cap.
Nu mi-a părut niciodată rău. Eu atât am dorit: iubire, liniște, mângâiere. Fericirea se găsește în gesturile mărunte de zi cu zi, nu în etalarea zgomotoasă.
Rareș s-a apropiat atunci, cu o simplă cămașă albastră și blugi, modest, firesc. M-a luat de talie, cu zâmbet ușor, iar în ochii lui vedeam acea siguranță blândă care îmi aduce pace.
Iertați-mă, dar îmi iau soția la dans.
Bogdan și-a strâns pumnii, fără să se vadă, și a aprobat scurt. Am simțit din plin privirea lui în timp ce ne retrăgeam la masa de lângă geam, unde Rareș mi-a luat mâna cald, spunând din privire: Totul e bine.
L-am văzut, însă, pe Bogdan rămânând în loc, nemișcat, ca și cum ar fi pierdut ceva ce nu recunoaște. Dincolo de succes, costume și ceasuri, am simțit că a rămas gol pe dinăuntru.
***
Seara a umplut restaurantul Miraj cu sunete de râs, muzică și povești: mărturisiri despre nopți de sesiune, concerte improvizate în cămin, excursii făcute pe doi bani, succese și minuni mici. Mulți schimbau fotografii cu copiii, se lăudau cu călătorii la munte sau la mare, vorbeau cu patos despre familie și proiecte. Azi, lumea nu se mai compară, ci doar se bucură.
Bogdan încerca și el să participe, cu un zâmbet care nu-i mai ajungea la ochi. Privirea îi mai căuta, din când în când, silueta mea printre oaspeți. Când dansam cu Rareș, când ne zâmbeam, se vedea cum se încordează involuntar.
De ce nu m-a ales pe mine? întrebarea îi răsuna mut. Eu puteam să-i ofer totul bani, vacanțe, cadouri scumpe, intrare la cercuri exclusiviste. De ce pe Rareș? Pe băiatul simplu, antrenorul care nu iese în evidență?
Răspunsul îl știa, de fapt. Niciodată fericirea nu a stat în comparație, ci în dragoste, în firescul gesturilor mici ce creează căminul.
Când seara s-a terminat, i-am văzut pe Rareș pregătindu-mi eșarfa, ocrotitor. Eu i-am zâmbit și mi-am pus capul pe umărul lui. Am ieșit din restaurant cu inima ușoară, lăsând în urmă privirea pierdută a lui Bogdan.
El a rămas privind cum se-nchide în urma noastră ușa de sticlă, netezindu-și sacoul scump. Tot ce-i rămânea era zâmbetul forțat și goliciunea din ochi pe care nici o haină nu o poate ascunde.
***
Am luat-o spre casă pe strada Lăpușneanu, printre felinare palide. Vântul cald de mai îmi răvășea părul, iar liniștea serii, spartă doar de pașii noștri, mi-a alungat orice urmă de disconfort. Rareș m-a strâns puțin mai tare de mână.
Ești bine? a întrebat blând.
Cu adevărat bine. Mult mai liniștită decât mă așteptam, i-am șoptit vesel.
Toate întrebările, privirile și discuțiile semi-acide rămăseseră acolo, în spatele nostru.
Bogdan încă n-a înțeles că nu poți compara totul. Că fericirea nu e la catalog, nu are preț, nu scrie pe etichetă.
Rareș m-a oprit, a pus mâna pe obrazul meu și mi-a șoptit aproape de buze:
Te iubesc, Corina. Nu contează ce crede lumea, eu am tot ce-mi trebuie aici!
I-am zâmbit și m-am ghemuit la pieptul lui. Acolo e acasă pentru mine. Știam că, orice-ar fi, fericirea mea vine din această liniște, din fiecare zi pe care o trăim împreună, din felul în care mă face să simt că totul e posibil.
***
Bogdan s-a întors abia pe la două în noapte acasă. Apartamentul său minimalist din centrul Iașiului părea mai pustiu ca oricând, sclipea steril, fără viață. Soția dormea deja, adunată la marginea patului, sub plapuma din mătase.
În birou, printre mobile scumpe și cărți perfect așezate, privirea i-a picat pe o fotografie: poza de la absolvirea noastră. Era acolo toată gașca Corina în centru, cu rochia ei luminoasă și părul despletit, râzând cu tot sufletul, iar el undeva la margine, cu zâmbetul întins și privirea anevoioasă.
Ce-am greșit, oare? a murmurat spre fotografia de pe birou.
N-a existat niciodată un răspuns. A rămas doar el cu costumul lui fără riduri, cu succesul ce n-a știut să umple vreodată golul lăsat de alegerea de zi cu zi aceea de a nu iubi și a nu fi iubit pe de-a-ntregul, cu naturalețe, cu lucruri mărunte, fără vreun calcul.
Pe stradă, orașul pulsează mereu. În casele oamenilor obișnuiți, iubirea se ancorează în gesturi mici: un bujor în pahar, un ceai cu miere, o eșarfă aranjată atent, o mână strânsă cald, duminica dimineața. Aici, printre oameni simpli, fericirea este reală și nu are nevoie de martori.
