Fericire liberă
Dănuț, așteaptă! Nu te grăbi…
Dănuț păși mai încet, se întoarse cu pași domoli.
Pe cărarea bătătorită spre căsuța cu două etaje din cărămidă, îl ajungea repede din urmă Lenuța, o fată de șaisprezece ani, încălțată cu cizme lungi, fustă și un cojocel alb, scurt. Pe cap purta o basma de lână, din care ieșeau inelele de păr castaniu închis, potrivite ochilor ei verzi-cafenii, lucind a lacrimi neplânse. De parcă mereu era pe cale să plângă. Aceasta o făcea delicată, vulnerabilă, o făcea să vrei s-o ocrotești.
Fetița aluneca uneori, tresărea de frig, dar nu încetinea pasul.
Nu alerga, Lenuțo! Aluneci, ai grijă! strigă cu glas scurt Dănuț. Dar, uite, ți se potrivește să alergi, obrajii ți-s roșii, ești frumoasă azi, nu te-am văzut așa de mult. Înseamnă că-ți revii!
Lenuța zâmbi și se apropie. Dănuț îi întinse mâna, iar ea, chicotind, i-o prinse.
Ce vrei, până la urmă? se uită în jur, o sărută rapid pe obraz. Știi că mama ta mi-a interzis să mă văd cu tine? Mi-a zis că mă rupe la curea…
Lenuța se întristă, scăzu privirea, jucându-se cu mânerul ghiozdanului. Dar apoi zâmbi din nou.
Dănuț, nu-i asculta! Nu au ce-ți face. Vii cu mine în seara asta la cinematograf? Am luat bilete!
Fata scoase mănușa, deschise palma mică unde strângea două bilete albastre de la cinema.
Dănuț îi cuprinse cu palmele-i mari mâna și, simțindu-i pielea fierbinte, îi mângâie degetele subțiri, albe, de pianistă.
La film? Nu știu… mai am treabă, se încruntă brusc, prefăcându-se gânditor. Lenuța își trase mâna, o ascunse în mănușă. Dar dacă tu mă chemi, vin… Ce film? Tot de dragoste?
Nu, e cu război. Sandu a zis că-i tare interesant! Dar mi-e frică singură și prietenele mele nu vor să vină.
Sandu? El zice de toate… Dar ieși cu el dacă vrei!
Sandu era colegul Lenuței, tip cuminte, studios. Mereu cu burta pe carte, participant la olimpiade, adunând diplome… Și mereu cu ochii după Lenuța. Dănuț era ciudat de gelos, dar știa că Sandu nu-i rival: nu era băiat de acțiune. Lenuța lui Pană iubise mereu băieți vieți, ca el.
Doar că acum, la familia Panei, Dănuț nu mai avea loc, Sandu dimpotrivă. Mama Lenuței, tanti Polina, îl primea cu puf și confetti…
Eu nu ascult de nimeni! se răsti Lenuța. Dacă te invit pe tine, e clar! Deci vii sau nu?
Obrajii i se aprinseră și își miji ochii, așteptând.
Dănuț oftă, dar îi era drag.
Bine, venim! Ție-ți e frică, da pe mine cine mă apără? La noapte dacă urlu, biata mămuca Sofica o să sară din pat speriată!
Dănuț îi făcu cu ochiul, iar fata izbucni în râs.
Hai, să te cred! Am să te aștept la cinema la șase și cincizeci. Acuma să plec, mama a pus să tocăm varza, bucătăria plină de ligheane. Mă duc.
Lenuța se întoarse precaut și grăbi spre casă.
Stătea cu părinții la două case distanță de Dănuț, crescuseră împreună, goneau vrăbii prin vișini și cireși, se urcau pe gard ca să culeagă corcodușe, interzis de maică-sa, scuipau sâmburii la concurs cu el. Cu Dănuț mergea la școală, deși era cu doi ani mai mare. Fetele o invidiau că el o alinta așa, iar Lenuța nu înțelegea de ce ar fi altfel Dănuț era mereu acolo, ca firea, ca cerul. Iar pe pe mâini o duce… iarna trecută, când s-a împiedicat la schiuri, a căzut grav și și-a rupt piciorul, Dănuț a săltat-o până acasă, deși picioarele-i tremurau, iar gheata trebuia tăiată ca să elibereze glezna umflată. Nu s-a vaitat, nu a scăpat-o, doar pentru Lenuța conta.
A venit salvarea, au dus-o la spital și… acolo au aflat: nu piciorul era problema, ci inima. Buletinul medical a fost umplut cu termeni latini. Multă vreme Lenuța era ținută la pat, mereu sub ochii doctorilor, sub grijile mamei care îi căra de mâncare, dar nu și fericirea.
După ce s-a topit ultima zăpadă, Lenuța abia prindea forță.
Piciorul s-a sudat greu, sub ghips mânca și ustura. Se certa adesea cu mama, se rățoia la orice, dar când venea Dănuț, totul părea să se dezghețe. Avea idei de jucat pe hartă, plimbau bărci din hârtie peste țări, sau rupeau linistea desenând ziare de perete. Când rămâneau fără idei, montau ceva din cuburi vechi, ori citeau povești cu pinguini și urși de dincolo de Nistru.
Când îți dau jos ghipsul ăsta, bătea cu palma în el Dănuț, mergem la Cluj! Sau la mare! Vrei? Unde ai vrea?
În curte, mi-e dor de curte… Dar mama nu mă lasă. Zice să am grijă de inimă, să nu mi se întâmple ceva. Cred că nici să merg nu mai știu…
Lasă, fetită, ai să vezi! Important e să te antrenezi. Unchiul meu din sat la Fălești, a venit aproape olog de pe front, da un doctor l-a pus pe picioare. Important e să nu zaci! Sus, melcușorule! Sus!.
O necăjea, îi fura păpușa din pat, ea bătea cu cârjele să-l prindă și-l gonea.
Lenuță, păpuși la anii tăi?! Bașca ești babă? Numai baba Anica din magazin se mai vaită de boale la fel ca tine! Sus, Lenuță! Încă ai să dansezi!
Lenuță, culcă-te! Dănuț, ce faci acolo? Știi că nu are voie să se agite! Ieși, te rog! apărea mama Polina, încruntată, împingându-l spre ușă.
Tanti Polina, dacă mereu o țineți ca pe icre în saramură, o faceți să se usuce! Nu e normal să stea legată de pat, trăiți viața cu inima, nu cu frica!
Nu-i treaba ta să hotărăști. Mergi acasă. Vine Sandu să o ajute la teme. S-a pierdut destul timp…
Aici din nou, tot răul venea din vina lui Dănuț, așa decisese Polina Polina. Aflase că boala se agravează, putea să moară, n-avea voie la copii, nici la iubiri, nici la vise.
Dănuț abia acasă pricepu Lenuța era invalidă… “Oare dacă moare azi?!” îi zvâcni in minte.
Bunica lui, mama Sofica, îl văzu udându-se cu apă rece din putină în miez de noapte.
Dănuț! Ce faci, răcești! i-a adus repede un prosop.
Gândurile i se linișteau doar așa, sub jet rece “Nu se poate să nu trăiască, trebuie să trăiască, cu mine sau fără mine!”
Ei locuiau singuri. Despre părinții lui nu avea amintiri clare, mama Sofica povestea vag: îl lăsaseră, dispăruseră, nimeni nu știa…
…
Lenuța era tot dusă pe la doctori, mama Polina aducea mereu cadouri pentru, cine știe, poate minunea-poate vine. Niciodată nu a venit.
“Momentan nu există tratament. Poate, peste ani, știința va învinge, dar până atunci liniște. Bucurați-vă, sute, mii de oameni trăiesc așa!” ziceau doctorii, iar mama Polina se consola cu grija lui Sandu, care îi regiza iernile: să citească toată ziua, să nu obosească, totul măsurat.
Mama! se roși Lenuța când mama povestea doctorului detalii intime.
Are dreptate Sandu, vă protejează, Lenuță! Un băiat bun, să ții de el, e de viitor… doctorul clătina grav capul, apoi, ieșind, își suna soția, cerând plăcinte calde cu brânză, nu știa de ce, doar simțea că are nevoie de ceva dulce la cină.
Așa trăia, făcând pași mici și tăcuți, Polina supraveghea cu ochii roșii la geam să nu răcească, să nu uite eșarfa, să nu alerge, să nu sară, să nu…
…
La cinema era cald și groasă, miros de țigară. Lenuța, cu degetele înfipte în brațul lui Dănuț, se uita la film și la urmă plângea cu nasul în pieptul băiatului.
Lenuță, nu plânge! Totul va fi bine! șoptea și-i mângâia părul.
Dănuț, nu mi-e bine. Hai să ieșim! ceru fata.
Hai!
Două siluete negre acoperiră ecranul, ieșiră. Un fir de lumină rece trecu o clipă prin sală, dar apoi din nou se scufundă în întuneric.
Stăteau pe culoar sub becuri neon, clipind amețiți.
Așează-te. Îți aduc un pahar cu apă! zise Dănuț.
Casiera de la cinema, cu năframă și nas ascutit, îi privea cu judecată.
Tineri… Dar măcar sunteți cununați? Unde ajungem, Doamne ferește…
Ceea ce nu știa, Dănuț răspunse cu jumătate de zâmbet:
Încă nu suntem cununați. Dar vom fi!
Cum adică? rămasă blocată Lenuța, pe dinăuntru iar îi tremură inima.
Nu vorbesc prostii, Lenuță! Voia să-i spună mai târziu, dar momentul l-a forțat “Pleacă armata, dar ce mă-ntorc, mă însor cu tine! Ți-am promis Că vezi lumea! Poate nu tot, dar pinguini tot vezi!”
Ea încuviință din cap.
Iar dacă medicii spun ceva, mai găsim! Nimic nu contează, atâta timp cât vrei să trăiești! Au să te facă sănătoasă, și ai să ai copii! ar fi vrut să o sărute, acolo, chiar sub lumină, dar ochiul casierei era tăios ca o coasă. Așteptară, pe urmă ieșiră în liniște.
Pe drum spre casă, Lenuța, cu ochii uzi, întreba abia șoptit:
Nu am voie copii? Niciodată?
Dănuț se încurcă. Promisese mamei Polina să nu pomenească, dar a scăpat vorba…
Eh… Ce contează acum?! Vedem atunci. Hai să mergem.
Tăcerea Lenuței era încordată, acceptă să-i pună pe ea paltonul, să-l lase să o ducă pe braț, dar pe drum, cu privirea în pământ și mușcându-și buza, simțea că nu e întreagă, “neterminată”… Nici femeie, nici mamă… Ce rest ne-o fi viața asta, dacă nu poți avea tot?
La ieșire, Dănuț fiind băiat de inițiativă, o duse la Costea, care avea un motociclu. I-au pus o cască mare, au urcat-o pe motor, ferindu-i picioarele. Dănuț îi ținea mijlocul ca-ntr-un vis cu ochii deschiși. Zgomot, vânt, căldură și nimic altceva…
…
În noaptea aceea, iarăși, medicul venit la urgență să-i facă o injecție.
De ce nu aveți grijă de copil?! bombăni el către mama Polina. Atâta stres, atâtea examene, e normal să ajungă așa!
Lenuța încerca să explice, ba cu filmul de groază, ba cu…
Tu unde ai fost? Cu Dănuț? ceru mama, când doctorul plecase.
Da. Dănuț e sincer, îmi spune mereu tot! Chiar și că nu pot avea copii…
Și începu să plângă.
O să-i arăt eu, mormăi dinții strânși tata Ion. Nu-ți permit să-l critici. Dănuț e cel mai bun! Nu ca Sandu!
La culcare! porunci Ion și trase lumina. Liniște! Lui Dănuț îi vine curând ordinul, gata cu circul!
De atunci, tanti Polina nu-l mai primise pe Dănuț, îl făcea vinovat de toate.
O să fiu cu ea, cu orice risc! Dă să-i dați voie să trăiască, nu să se usuce înainte de vreme! striga Dănuț, înainte să plece în armată, forțând poarta să-și vadă iubita.
Tata Ion ieși în prag, cu pușca în mână.
O să tragi, nene Ioane? Hai, trage! N-are rost să trăiesc, dacă mi-o luați… Dacă nu sunt bun decât bunicii mele, atunci nu mă poți omorî?”
Se așeză în fața puștii, privindu-l pe Ion drept în ochi. Pușca coborî, Ion oftă, fără să vrea.
Ai să te cumințești la armată, poate. Du-te. Lenuța doarme, nu vreau scandal.
Atunci Polina și Ion au crezut că, dacă-l scot pe Dănuț din peisaj, totul se rezolvă…
Nu-ți fă griji, nevastă. Poate-l uită și fata la urma urmei, murmură Ion. Vezi, Lenuța nu trage cu urechea…
Nu știa că chiar atunci, Lenuța stătea desculță pe podea și privea, pe furiș după perdea, silueta lui Dănuț cum pleca.
Întoarce-te! Întoarce-te, te rog! striga în gând.
Și el s-a întors, dar doar să-și aranjeze chipiul… însă doar pentru ea, un semn abia vizibil, dar ea a înțeles.
…
A trecut patru ani până s-a întors. Lenuța nu știa, nu i se spunea, unde dispăruse. Îl trimiseseră la război în Afganistan sau altundeva , apoi declaraseră că e dispărut. Bunica Sofica murise fără să-l mai vadă. Nici la înmormântare nu a venit fată, i-au interzis.
Toate scrisorile trimise au dispărut cine știe unde.
Nu răspunde? o întrebă mereu biata poștăriță Doina când ridica plicuri. Eh, poate n-are timp, poate… Dar uite-l, vine Sandu, ca academicianul! Lenuțo, poate pe tine te caută, fugi!
…
Reîntors toamna, găsi casa neagră ca smoala, înăuntru miros de mucegai, plapuma veche, pereții cu urme de igrasie și petice umede, metanii cu sfinți decolorate uitate pe noptieră. Dănuț se puse la masă, închise ochii. Totul părea la fel, dar nu nimic nu era la locul lui, sau poate el nu mai era el…
A doua zi, tulbure, s-a hotărât să meargă la casa Panei. În curte, tanti Polina întindea rufe.
Tanti Polino! strigă, aruncând țigara. Tot ca odinioară sunteți!
I se părea că nu au trecut ani, ci veacuri.
Cine-i acolo? clipi bătrâna.
Eu, Dănuț… Pot intra?
Nedrept, nu mai așteptă permisiunea, deschise poarta, privind la fereastra Lenuței. Perdeaua trasă, ghivecele lipsă. Polina zise, ca și cum ar fi spus un secret sau un blestem:
A plecat, Dănuț. Tu… ai rămas viu? Deci te-ai întors… S-au întâmplat multe…
Unde a plecat? întrebă cu glas de gheață.
La Iași. Sandu a intrat la facultate acolo, și au plecat împreună.
Și ce-i cu Sandu?
Sunt căsătoriți. Aici nu a mai vrut să rămână. Aveau nevoie de alt loc. Așa o avusese. Noroc cu Sandu, cât ai lipsit, el s-a ocupat de ea, când s-a stins bunica ta, ea s-a prăbușit cu totul… Dar Sandu, el a fost ca un înger… Și te rog, să-i lași în pace, să nu-i caute, nu le tulbura fericirea…
Rămas cu privirea într-un gol, Dănuț zise:
Lenuța n-a iubit niciodată pe Sandu.
Poate, dar cu el e liniștită. O protejează. Te rog, lasă-i să trăiască viața lor.
Dănuț nu răspunse, plecă. Și casa bătrânei Polina rămase pustie. Suferea și ea.
…
După o vreme, Dănuț devenise alt om: decis, dur, mereu cu ochii pe bani, pe riscuri, capabil să facă orice, să investească în orice și, în toate, căuta o cale să o vindece pe Lenuța. Niște ani, a vândut de la piese auto la mobilă second-hand, apoi a trecut la magazine, apoi la import-export; a ajuns să aibă legături cu specialiști cardiologi din România și din străinătate.
De ce-ți pasă de bolile inimii, măi Dane? îl întrebă doctorul Roman de la Institutul de Boli Cardiovasculare din Chișinău.
Nimic important, am o prietenă, aproape soră, de la șaisprezece ani, cu inimă slabă… încercă Dănuț să sune detașat.
Să aflăm diagnosticul! Nu cârpim pe ghicite. Adu dosarul medical, vezi ce e de făcut. Or să ajungă și noile aparate?…
Probleme cu vama. Dar vor ajunge. Adu dosarul, promite-mi, printre acte, și-ți spun ce și cum!…
…
Unde pleci?! sări Irina, prietena lui Dănuț, în halatul ei de schimb, ușor ciufulită. Era frig. Dănuț mereu lăsa geamurile larg, dorind aer, mereu aer…
Iartă-mă, dormi. Plec într-o delegație. 2-3 zile. Nu știu exact…
Să nu bagi pe nimeni în casă!… îl tachină Irina, trimițându-i un pupic aerian.
Ascult, comandanți! Dar n-am timp de mic-dejun. Pa!
Ea nu-l iubea, nici el nu l-a spus vreodată. Dar erau, cumva, bine împreună: ea o femeie prudentă, el un bărbat cu bani și prestanță. Câteodată, e de-ajuns.
…
Totul devenise o afacere: întâlniri discrete, povești cu medici, șantaj subtil și tranzacții cu dosare medicale. Speranță contra bani, secrete contra promisiuni.
Domnule Dănuț, dosarele astea medicale nu se vând ca varza de Bălți, sunt confidențiale!… oftă doctorul Iurie, privind cu ochii la vârfuri. Faceți și dvs parte din organe?…
Hai, dom doctor, ce ne jucăm? Eu dau cât cereți, Lenuța să trăiască! Cartea medicală, nimic mai mult!…
În vântul rece de toamnă, doi bărbați schimbau promisiuni, unul actele, altul plicul de bani; afaceri, nici dragoste, nici răzbunare, doar dorința să facă un bine.
…
Lenuța mergea abătută pe alee, cu cocul prins sub basma, gânditoare și, parcă, dezrădăcinată. O zi, alta, altă consultație la policlinică, altă listă de de făcut… De la serviciu scăpase cu greu, acasă aștepta încă o seară de gospodărie, de pregătit camera pentru socrii, de făcut mâncare…
Un motor trecu fregând, pe el o fată râdea, strânsă de gâtul băiatului. Lenuța izbucni într-un zâmbet: și-a amintit cum era cu Dănuț, pe moped, în vânt, ca într-o poveste fără sfârșit.
Lenuțo! auzi din spate, rămase țeapănă. Lenuțo, bună!
Se întoarse Dănuț…
Trebuie să vorbesc cu tine. Urgent, important! o trași spre o bancă. Hai să stăm să povestim.
Dănuț… Dănuțule… șoptea. Bunica Sofica nu credea ca vii… S-a stins săraca…
A izbucnit în plâns, Dănuț o cuprinse, încet, ca un uriaș blând, strângând-o la piept. Și a prins să-i șoptească că are pentru ea o șansă, că ce a zis armata nu mai contează, există acolo, undeva, oameni și medici care pot reface ce s-a frânt.
Discuția însă a ajuns și acasă. La masă, Sandu soțul, și băiatul lor, Valentin. Discuții despre meniul zilei, despre cine merge la ședința cu părinții, despre biletul de autobuz, despre viața simplă, adevărată, ca o pâine de casă.
Destăinuirea lui Dănuț: găsise doctori la București gata să o opereze gratis, totul plătit, doar să vrea, doar să spere! Pe Sandu nu-l păsa. Pe Lenuța deloc nu știa ce să simtă: frică, rușine, dor de zbor sau de liniștea cu care se obișnuise?
Eu nu plec, Dănuț… Mi-e teamă… Și Valentin are nevoie de mine… Aici e viața mea. Mulțumesc mult…
Cina a continuat. Nimeni nu a băut ceai, nimeni nu a spus noapte bună.
…
Pe drum, Dănuț, copleșit, înjură tăcut printre dinți: “Cum se poate cineva să nu aleagă viața?”
S-a oprit la Irina acasă. Ușa s-a deschis moale.
Bun venit! Am fiert o ciorbă… să vezi, cred că ți-a reușit!
Femeia l-a îmbrățișat, s-a ascuns lângă el.
Mi-a fost teamă că n-o să te întorci…
Fetițo, cum să nu?… Uite, acuma e totul bune…
Și atunci Dănuț a simțit că a aruncat de pe umeri o povară grea cât o deltă. Nu mai datora nimănui nimic. Era timpul să trăiască pur și simplu, să iubească, să întemeieze o mică familie cu Irina, să aducă copii pe lume și, cândva, să zâmbească fără regret.
La masa lor, acum, trăia și la ei o familie mică de acum, și Irina credea iarăși în fericirea liberă.
