Fericirea complicată
Cum adică ne despărțim? Dănuț, glumești, nu?
Otilia se uita la soțul ei și parcă ochii îi răsfrângeau altă lume, încercând să prindă sens printre umbre. Despărțire? Ei, care aproape douăzeci și cinci de ani au împărțit aceeași pâine! Peste două săptămâni, ar fi aniversat… Sau oare nu mai era nimic de sărbătorit? Gândurile luau forma aburilor de dimineață. Și ce facem cu masa la restaurant, invitații, rudele, tot satul care va veni? Ada, ca și Florița, prietena ei cea mai bună, deja îi trimisese cadoul. Păcat că nu va ajunge e departe și, oricum, la șase luni nu te încumeți la drum lung cu avionul. Las-o acasă, or să se vadă la vară, să mai petreacă o dată. Și Florița a jucat un rol esențial în povestea Otiliei cu Dănuț. S-a întâmplat să-i prezinte, fiind de-ai facultății amândoi. Și tot Floriței îi plăcea gluma cea mai multă: “Hai să strige toată lumea ‘Amar!’, tu, Otilia, aruncă buchetul!”. Dar Otilia nici nu l-a aruncat, ci pur și simplu i l-a dat prietenei.
Nu înțeleg ce tot face Călin al tău. Așa fată să rateze!
Unde crezi că-i scapă? Florița îi punea cordeluța la loc. Toate la timpul lor. Aștept. Nu-i copt. Și la ce să mă grăbesc cu un soț ‘verde’, să mă satur și să ne despărțim după doi ani? Și-apoi certuri, împărțeli, copii, toate neamurile cu bârfe… Lumea mă va adora, nu-i așa? Mai bine să vină sezonul potrivit…
Măi, tu ți-ai croit drumul pentru doi ani pe dinainte! se prăpădea Otilia de râs, privind cum prietena se machia cu gesturi sigure și râdea ștrengărește.
Eu nu-s cu jumătăți de măsură. Dacă e să fac, fac totul repede și temeinic!
Dar copii, Flori? Tot repede? Sau vrei un copil?
Doi! Vreau gemeni. Să scap dintr-o dată!
Și tot așa. Numai că cineva acolo sus pare să aibă simțul umorului mai dezvoltat decât Florița, și i-a dat tripleți. Să vadă cum se descurcă norocoasa noastră.
Dar s-a descurcat minunat. Neamurile lui Dănuț au ajuns s-o prețuiască. Nu s-a cocoșat nici în fața socrilor, nici în fața propiei familii, dar mereu era gata de ajutor, mai ales când era vorba să-l urnească pe al ei soț, mereu mai leneș la treburi. Când Florița spunea: “Vine vremea și nouă cine să ne ajute, atunci ce facem? Luăm ‘figura din trei degete’ și gata? Nu, dragă! Nu-mi convine. Dacă vrei cartofi prăjiți cu hribi la cină, mergi la mama și montează-i dulapul nou. Două ore lucrezi, ei îi faci bucurie. Și spune-i că geamurile vin să le spăl weekendul viitor!”
Așa că atunci când trebuia ajutor cu copiii, ambele bunici și bunicul din partea Floriței (că ea nu mai avea tată) erau de strajă, gata să-i sară în sprijin. Florița a născut, a crescut tripleții, care au fost la început mai plăpânzi, apoi, gândind bine, s-a înscris la universitate.
Fata, ai înnebunit? Cum le faci pe toate? Otilia nici nu știa ce să spună.
Cine se încumetă să-mi dea notă mică, mamă a trei copii? Oricum, așa mă țin mintea întreagă, nu mă ramolesc în concediu de maternitate. Și ce, nu iese economist și jurist din același borcan? Rău-i?
Și-a obținut diploma, a găsit serviciu. A convins pe toată lumea că salariul ei e destul pentru o bonă, deși o ajutau bunicile.
Flori, dar e la limită cu banii…
Avem bunici, angajatorul nu trebuie să știe. Îmi trebuie experiență, nu diplome. Câțiva ani mă străduiesc, apoi voi putea alege ce vreau.
Otilia mereu s-a minunat. Cum putea o femeie să le facă pe toate fără să obosească? Ea însă, încă din copilărie, și pentru o alegere banală se răsucea pe loc: ce ciorapi să pun la grădiniță, roșii sau albaștri?
Dar tu când te hotărăști, o faci așa cum trebuie. Eu veșnic mă zbat! Florița voce caldă Tu ești omul care poate fi baza casei. E foarte rar.
Bază… Oare așa aprecia Dănuț temelia asta? Și totuși, de ce? Nu le mergea rău. Faptul că n-au avut copii le-a complicat mariajul, dar au acceptat. Otilia făcuse voluntariat la un orfelinat și și-a dat seama că nu ar putea lua un copil de acolo, nu pentru că nu ar avea resurse, ci teamă că nu ar ști să fie mama adevărată. Simțea că trebuie mai mult decât dorință.
Nu ați întâlnit încă ‘copilul vostru’. îi zicea doamna Svetlana Nicolaevna, directoarea unuia dintre centre, supraveghind cum colcăie copiii în jurul bradului, la serbare. Îl veți vedea și nu veți rezista, orice ar fi.
Și dacă nu-l văd? Dacă nu există? Otilia aranja pachetele pentru copii. Dacă nu mi-a fost dat?
Atunci nu. E mai bine așa, decât să iei un copil, să nu reziști și să-l dai înapoi. Iar el să sufere cât tine și mai rău. Vezi pe Mihai? De două ori l-au dat înapoi.
Doamne, dar e mic! Are doar cinci ani?
Șase, de fapt. În prima familie a stat doi ani, în a doua un an.
De ce? Cum să-l dai înapoi?
Prima dată, după ce l-au luat, au avut copil biologic. Un scenariu trist, dar des întâlnit. A doua familie a clacat. Aveau doi ai lor, trei adoptați. Mihai a devenit al patrulea și nu mai ajungea dragoste.
Și l-au dat, atât? S-a pus în colț și a refuzat să mănânce?
Da. Și nici apă nu voia, cerea să fie luat înapoi la centru. “Nu mă iubesc”, zicea. Psihologul a încercat totul. N-a mers. Mai bine nu-l luau…
Discuția a zdruncinat-o pe Otilia de-a binelea. Aproape că era să completeze dosarele pe Mihai. Florița a pus punct:
Ești sigură că ai destulă iubire? Dacă nu, nu o face! E copil, nu experiment. Dacă e doar milă, mai bine lasă. Nu-l chinui. Vrei să iei unul din copiii mei câteva zile, să vezi cum e să fii mamă?
Otilia a refuzat. N-a mai mers la centru, însă la Mihai se gândea periodic, ca și cum el era busola care-i arăta limita de suferință care nu trebuie făcută nimănui.
Otilia și-a cuprins umerii, tremura de frig. De ce îi era așa de rece? Abia toamnă și deja au dat drumul la căldură… Ce ar avea de făcut? Să-l ajute pe Dănuț să-și strângă lucrurile? Și ce să-i pună: geaca groasă sau doar una subțire? Oricum, frig adevărat nu-i departe, pe-aici vara-i scurtă… Nu ca la mama, la Craiova, unde nici nu știa ce-i frig, stătea toată iarna cu geaca de piele. Acum, ar vrea doar acasă, la mama, să plece cu ea în munți, departe de toți, doar ele două și liniștea. Dar mama nu mai e și nici Dănuț nu va mai fi…
Doamne, ce-i trebuie ei libertatea asta? Îi trebuia pe el, soțul, lângă. Să fie ca înainte, cafeaua împărțită pe nerăsuflate și noaptea târzie cu vorbe până la răsărit, ieșirile spontane la teatru sau pe dealurile din afara Chișinăului. Tot ce e planificat n-a ieșit niciodată, cele mai frumoase zile au fost haotice, pline de surprize. Dănuț suna și spunea:
Oti, ce faci?
Nu mai pot, am două interviuri, apoi banca.
Lasă-le, hai!
Atunci Otilia lăsa tot și peste o oră cutreierau împreună mesteceni de pe plai, liniștea cuvintelor pe jumătate începute și totul era firesc…
Acum, asta a rămas în trecutul ei. El va avea alt viitor, cu noua sa aleasă, care poartă deja un copil în pântec… Copilul! Doar asta lipsea? Sau a fost totul minciună de la început? Dacă e a doua variantă, Otilia devine gol, zero, aproape invizibilă. Să nu fi reușit să-l facă fericit, încât să nu-i treacă prin minte să plece?
Stătea la fereastră, presând genunchii pe calorifer. Nu-și putea porunci să se întoarcă să-l ajute sau să facă ceva. Îl auzea mergând de colo-colo, trântind dulapuri. Tremura. Ghiveciul cu singura floare din casă, adus de Florița, alunecase pe margine. Când ușa de la intrare s-a trântit, Otilia a readus mâna pe pervaz și s-a ridicat. A lăsat ghiveciul să cadă pe jos și a țipat.
Nu s-a simțit mai bine. Bucătăria plină de țărână și cioburi i-a clarificat totul așa e acum. Nu-i nimic luminat, s-a stins becul, a plecat cu tot cu el și rămas doar ea, singură, pierdută pe bâjbâite.
Mai era ceva…
Otilia s-a depărtat de calorifer, a traversat cioburile, ignorând durerea de la picior, a mers în dormitor, a scos telefonul de la încărcat.
Flloooriii…
Nici nu era plâns, cât urlet hărăzit de durere cruntă, din suflet. Florița a înțeles totul dintr-un cuvânt, nu era nevoie de explicații.
Dănuț a plecat?
Da…
Atunci, mă găsești mâine la ușa ta.
Ești nebună! Nu vreau, Flori! Dacă pățești ceva tu sau copiii…, nu iert niciodată… Dar, ai știut?
Bănuiam. Chiar când am venit data trecută, Dănuț nu mă privea în ochi. N-am înțeles pe loc. Acum e limpede. Oti, orice rău spre bine.
Ce bine, Flori? Nu mai am nimic! Totul s-a dus! Ce să fac acum?
Cumpără-ți o rochie!
Ce?
Ce-ai auzit. Cumpără-ți rochia aia care ți s-a părut scumpă. Chiar azi. Și mi-o arăți apoi. Nu sta să plângi, nu schimbi nimic. Cumpără, apoi urcă-te în tren sau avion, hai la munte. Sunt bine, vin și eu. Nu fi egoistă, că nebunesc aici. Copiii sunt plecați la competiții, am timp. Fixezim, să nu rămân apoi fără nicio clipă. Peste jumătate de oră să-mi dai zborul. Să nu superi gravidele!
S-a întrerupt. Otilia priveauuimitoare la telefon, întrebându-se ce să facă.
Răspunsul a venit de la sine. S-a ridicat, s-a dus la oglindă. Acum era ea: toți anii, la vedere, nici tânără, nici bătrână. Nu era pe ducate. Mai avea multe. Dacă Dănuț crede că va sta în agonie, s-a înșelat. Floriță dreptatea o are. Nici nu se cade!
Cu degetele prin păr, a sters lacrimile și a pornit. Trebuia să miște, să nu se așeze ca să nu înțepenească.
Telefonul, vechi prieten, a dat deja mesajele de anulare la restaurant, la invitați. Gata.
A uitat total de aspirator, a luat mătura și cârpa, a făcut curat. Ghiveci nou oricum va lua.
Rochia era ca turnată. Roșu, așa cum trebuie să fie într-o revărsare de durere. Ea purta mereu culori cuminți, lăsându-i Floriței nebunia cromatică. Acum o prindea un alt tip de nebunie, de ce nu? Poate nu era chiar așa invizibilă.
Oglinda răspundea altfel. Era obosită, dar nu frântă. Ceva încă ardea. Poate Dănuț n-a avut nici el ușor. Erau prieteni înainte de orice, iar să trădezi un prieten doare…
Cursa a fost cu escală, cu tot felul de complicăciuni, dar Otilia nu s-a supărat așa a putut să nu se gândească la trecut.
Călătoria în munți cu Florița a fost terapeutică. Au umblat pe toate potecile, vorbind uneori amândouă deodată, temându-se parcă să piardă vreun adevăr uitat. Otilia simțea încet că se liniștește. Florița avea darul să răstoarne lumea cu argumentele ei.
Întoarce-te acasă. Ce rost să stai singură? Business? Pe aici se deschid cartiere noi, copiii se nasc, centre de joacă ar merge… Și tata e bolnav, voiai oricum să-l muți. Lasă tot cum e, caută-ți loc pe lângă el. Gândește-te.
Otilia a reflectat și până la sfârșitul concediului a înțeles: da, acolo îi era locul.
A urmat divorțul, vânzarea apartamentului și a mașinii, actele la business, în care investise tot sufletul. A tăiat legătura cu Dănuț, i-a șters numărul, a zis “gata”, dar cicatricea era acolo.
Craiova a primit-o în floare, cu primăvară adevărată, totul înflorit, aerul ușor. Nu a stat cu tata, și-a luat apartament lângă el. La prima vizită neașteptată a văzut-o pe doamna Lucreția ieșind din casa părintească și a înțeles: mai bine să fie un singur stăpân în fiecare gospodărie. N-aveau nimic de împărțit, ba era mulțumită că tata nu rămăsese în izolare după mama, cum multe văduvii de la țară fac. Privea cum el se hârjonea cu florile la grădină, în timp ce mâncau chec cu ceai, și era bucuroasă că el încă găsise energie să trăiască.
Iar tata al tău e încă destul de bărbat, nu, Otilica? îi șoptea doamna Lucreția, mângâind privirea peste om. Asta era dragostea aceea de pe bancă… Poate și Otilia, într-o zi, va întâlni omul acela.
A trecut un an repede. Și-a deschis două centre pentru copii, era plină de griji, viața revenise pe curs. Deși a schimbat tot, de la păr, la garderobă, și a adoptat în sfârșit un cățel donat de la adăpostul comunal, uneori melancolia venea seara. Atunci se oprea în bucătărie, cu ceaiul rece, gândindu-se ce-ar da să audă iar cheia rotiță, pași pe prag și vocea lui Dănuț: “Ce faci, Oti? Hai să-ți fac un ceai cald, spune-mi tot.”
Dar știa că trebuie să plece cu totul, nu pe jumătate. Niciodată nu îl putea da cu totul din suflet…
O problemă la ANAF, cu impozitul la afacere, a obligat-o să meargă înapoi la Chișinău, să rezolve. A rezolvat rapid, a rămas cu o zi liberă. Pur și simplu, a hoinărit pe străzi, a trecut să vadă vechiul cartier. De ce acolo? Vroia să mai simtă locul unde a fost fericită și… nefericită.
Unul dintre centrele ei s-a închis, altul încă dădea viață. S-a oprit puțin, a privit pe fereastră cum copiii pictau, profesorul imitând ursul și ei râzând. Da, un băiat potrivit. Important este să nu fie plictiseală, copiii să aibă de povestit.
O privire peste numele centrului, lăsat de noii proprietari pe firmă, și a plecat la stația de troleibuz. A trecut pe lângă vechiul bloc, locul unde locuia cu Dănuț, parcul unde visase să-și plimbe copiii și parcarea unde mâncau înghețată. Nu știa de ce a intrat în parc, lăsându-și pașii pe aleea bătătorită.
Un bărbat cu căruciorul la fântână i s-a părut cunoscut. După câțiva pași, a înțeles; Dănuț alb la tâmple, parcă mai mic, strâns de durere. Otilia nu putea trece. Oricât de mult ar fi durut, ea știa să-l scoată de acolo cu un cuvânt potrivit, dacă ar fi vrut să o lase.
Dănuț…
El a tresărit, s-a micșorat.
Bună, Otilia…
S-a așezat pe bancă lângă el.
Ce mai faci?
Întrebarea era ridicolă, dar a rămas. Dănuț a oprit căruciorul, s-a uitat la ea:
Rău. Foarte rău, Oti.
De ce?
Încă o întrebare fără rost, dar nu se mai putea opri. Trebuia să știe.
Pentru că am rămas singur. Am pierdut tot, idioțenia unui moment m-a costat tot.
Nu-i adevărat. Tu ai mai mult decât mine. Privește căruciorul.
Fetiță. Se numește Eva.
Tânără soție, copil, ce-ți mai trebuie?
Nu mai e nicio soție, Oti. Milena a murit la naștere.
Otilia a amuțit. Nu conta că ea stricase totul îi părea rău de o fată tânără care s-a strecurat pe ușa slăbiciunii lui Dănuț. Un moment de neatenție și copilul adormea acum în cărucior, pe când tatăl o balansa atent.
Au tăcut mult, iar când au început să vorbească, cuvintele veneau cu graba anilor nevorbiți. Eva a avut timp să se trezească, să vadă luminile parcului și stelele, în timp ce părinții discutau sub un cer de amurg.
Când Otilia s-a aplecat să vadă fetița, l-a auzit pe Svetlana vocea aproape uitată revine: “Când îți vei vedea copilul, vei înțelege”.
După câteva luni, aceași Svetlana Nicolaevna i-a adus în birou un băiat subțirel cu ochi mari și îi lăsă să stea de vorbă:
Mihai, știi de ce am venit?
Pentru mine.
Vrei să trăiești cu mine?
Nu cred că mă veți lua.
Băiatul o privea impasibil. O scânteie a apărut în ochii lui când Otilia a scos pozele:
E soțul dumneavoastră?
Da.
Și asta e fetița dumneavoastră?
Nu. Nu e a mea.
Scânteia a revenit, Otilia nu a lăsat-o să se stingă:
Nu e copilul meu, Mihai, dar voi fi mamă pentru ea. Și pentru tine, dacă vrei.
O să mă dați înapoi.
De ce?
Toți dau. Nimeni nu mă iubește.
Eu nu sunt toți. Știi de ce?
Nu.
Pentru că știu ce înseamnă să pierzi totul. Să rămâi fără nimeni. Și doare. Rău de tot.
Știu…
Știi ce e o mamă, Mihai?
Nu.
Cine nu lasă pe nimeni să te facă să suferi.
Mă compătimiți?
Otilia i-a privit ochii, a clătinat încet din cap.
Nu. Nu vreau să-ți pară rău. Vreau să te iubesc. Să-ți fie bine. Și să aibă Eva un frate mai mare, curajos. Mă ajuți?
Mihai a întins mâna, atingând marginea rochiei roșii.
Îți place?
Foarte mult.
Și mie. Am cumpărat-o când mi-a fost cel mai greu.
Îmi place. Vreau să încerc.
Nu încercăm. Doar facem. Că așa trebuie, Mihai. Nu te dau nimănui. Doar să mă ajuți, bine? Nici eu nu știu cum e să fii mamă. Dar vreau să învăț, pentru tine și Eva. Dacă mă lași.
Mihai a dat din cap și Otilia s-a liniștit.
Iar după ani, pe potecă de munte, mergea o familie: băiat înalt, cu părul negru, cu ochii pe sora lui, Eva, care zburda peste tot.
Eva, ai grijă la lupi!
Nu!
Ba da! Și urși mari, flămânzi!
Nu le-a făcut mama mămăligă?
Nu, că nu știe.
Dar a noastră știe.
Să le facă ursuleților mămăligă!
Mamă, Eva vrea să-i gătești mămăligă urșilor.
Cu lapte? Otilia, gâfâind, îi ajunge din urmă.
Mamăăă! Eva uită de tot, exclamând. Tu nu știi s-o faci fără cocoloașe!
Aha, șmechero! Tu nu-ți iubești cocoloașele, dar urșii ar fi încântați.
Dă-le lor porția mea! Și mierea pe care ai luat-o ieri!
Asta nu! Mierea e a mea! Dar vrei pe brațe sau mergi singură?
În brațe!
Atunci, la tată!
Așa, Mihai, mai vrem mămăligă pentru urși?
Mamă, încă nu vreau acasă, Eva nu se satură, ajungem să adăpostim toată fauna din pădure, mai bine să mai rabde foamea sălbăticiunile…
Otilia a râs, s-a întors și, cu glas cald, a spus:
Eva, vedem noi, mama va învăța să facă mămăligă pentru urși.
Da! Eva a strigat veselă, iar Otilia și Mihai i-au schimbat priviri complice.
Oi, mamă! Mihai a făcut ochii mari către sora sa, cu subînțeles, iar Otilia a chicotit.
Oi, fiule! Să nu scapi fata din ochi. Aici nu doar urșii mănâncă, mai găsim și un spiriduș de poveste și tot acasă i-l aducem, că fata asta nu lasă pe nimeni flămând…
Râsul s-a înălțat peste poiană, s-a răspândit printre copaci și s-a disipat sub soare. Ziua abia începea senină, pe vărf de munte.
