Fericire complicată
Cum adică să divorțăm? Dănuț, glumești?
Ilinca stătea în fața soțului ei, simțind cum universul ei se dă peste cap. Ce divorț? Sunt împreună de aproape douăzeci și cinci de ani! Peste două săptămâni trebuia să serbeze… sau poate nu mai serbează nimic. În mintea ei se învârteau toate: sala rezervată, invitațiile deja trimise. Toată familia urma să vină. Prietenii nu mai conteneau cu telefoane, întrebând ce să aducă. Și, uite, Geta, prietena ei cea mai bună, deja expediase cadoul mai greu să ajungă, la șase luni de sarcină nu se urcă în avion. Las că se văd altădată și tot petrec. Geta, de altfel, a fost cupidonul lor: l-a prezentat pe Ilinca lui Dănuț, colegul ei de grupă. Și cine a strigat cel mai tare la nuntă Gustă! și s-a ascuns după buchetul de mireasă, pe care Ilinca nici n-a mai aruncat, ci i l-a dat Getei?
Nu înțeleg de ce tot amână Costelul tău. Așa fată… îi scapă printre degete!
Unde să se ducă, Ilinca? Geta îi aranja cocul. Fiecare momentul lui. Ce rost are să mă mărit cu unul nepregătit? Să ne săturăm după doi ani și să divorțăm? Și-apoi să mă trezesc cu griji și împărțeli copii, neamuri, că deja te-au adoptat toți? Nu, dragă! Mai bine aștept până coace. Planuri mari faci pe doi ani! Ilinca râdea cu poftă, uitându-se cum Geta se fâțâie cu pensula la machiaj.
Dacă fac ceva, fac până la capăt!
Și copii, Geto? Direct cu gemeni?
Da! Să scap dintr-o dată, să-i am toți! În familia mea au fost cazuri și la Costel. Bine, dar de crescut, tot trebuie crescuți…
Doi deodată e mai simplu, crede-mă!
Cum așa? Ilinca o asculta fascinată de logica plină de umor a prietenei ei. Geta era mereu un pas în față. Din copilărie, la toate boacănele, scăpa mereu. Și, adevărul e că îi trăgea și pe alții alături de ea, dar dacă vreunul încerca să fie mai cu moț, îl lăsa să se ardă singur.
Simplu! Un pic de competiție sănătoasă, partener de joacă permanent. Și titlul de mamă a anului că să crești doi odată! Să mai zic?
Ajunge! Ilinca râdea, și parcă n-avea dubii că Geta o să le aibă pe toate cum vrea.
Așa a și fost. Doar că soarta are simțul ei de umor și, când a venit vremea, n-a avut gemeni… Ci tripleți! Sus, ceva s-a gândit că Geta poate. Și a putut, pe bune! Familia soțului a ajuns să o prețuiască la adevărata valoare. N-a făcut niciodată pe lingușitoarea, însă era mereu gata să sară în ajutor, cel mai des manevrând cu diplomație treaba lui Costel care, dacă era după el, n-ar fi mutat un pai.
O să vină vremea când noi o să avem nevoie de ajutor și știi ce-o să primim? Un pas! Fă tu bine acuma, deci ceartă-mă cât vrei, dar… dacă vrei cartofi prăjiți cu ciuperci, du-te la mama ta și montează-i dulapul! Că ție două ceasuri, dar ei, bucurie. Și zi că geamurile la curățenia de sâmbăta viitoare le fac eu.
Așa că, când Geta a născut tripleții, două bunici și un bunic erau la post. Aventură! Copiii erau micuți, la risc, dar i-a crescut și, după ce s-au întremat, s-a înscris la facultate.
Ai înnebunit, Geto? Când crezi că o să ai timp de toate? rămăsese Ilinca fără cuvinte.
Cine să-mi pună notă proastă, când am trei copii acasă? Mintea lucrează și nu ruginește, iar când termin, am diplome cât pentru două vieți economist, jurist, ce vrei! Rău?
Și-a luat și diploma, iar la job a convins angajatorul că leafa o să-i ajungă și pentru bonă.
Dar o să-ți rămână ceva, Geto?
Încă nu-mi trebuie bonă, bunicile se descurcă. Dar șefului nu-i spunem, să fie liniștit. Îmi trebuie experiență, Ilinca. Oricâtă școală ai, dacă nu știi să faci treabă, tot degeaba. Asta-i ideea. Mai stau cu leafa la minim, dar apoi am de unde alege.
Ilinca privea viața Getei și nu înțelegea de unde atâta energie și curaj. Ea era cu deciziile exact pe dos greu, pe îndelete, fără riscuri sau schimbări bruște, de la ciorapii pentru grădi până la mutarea în alt oraș.
Dar când decizi, tu nu dai greș, îi zicea Geta. Ești conservatoare și asta-i mare lucru, să știi!
Să tot fii de nădejde, așa, nu? Că Dănuț exact asta a apreciat, nu? Și acum, cum poate…? De ce, dacă era totul normal? Lipsa copiilor a apăsat mereu pe sufletul lor, dar după mulți ani acceptaseră că nu vor avea. Ilinca a făcut voluntariat la orfelinate, dar și-a dat seama că nu ar putea crește un copil complet străin. Nu de putință sau bani se temea, ci că n-ar reuși să-i fie cu adevărat mamă. Se temea că n-o să poată iubi așa cum trebuie. Cum e așa, nu știa exact, dar simțea că e nevoie de ceva mai profund decât dorință.
Probabil încă nu ai întâlnit copilul tău, draga mea. Doamna Mioara, directoarea unuia din centrele de plasament pe care firma Ilincăi îl susținea, îi urmărea cu oarecare nostalgie cum răsucesc copiii roata în jurul bradului. Ilinca se uita pe geam, cu un dor în priviri care o frângea și pe Mioara. Când o să-l vezi, o să știi. Nu o să te oprească nimic nici greutăți, nimic.
Și dacă nu vine? Dacă nu e pentru mine scris să fiu mamă? Întoarsă de la geam, Ilinca împărțea cadourile pe mese.
Poate chiar nu. Și atunci, e mai bine așa. Decât să îți asumi, și să nu poți duce. Aici am văzut copii returnați. Vezi băiețelul ăla, Mihăiță? De două ori l-au adus înapoi.
Cum, Doamne?! Are abia cinci-șase ani!
Șase dacă o fi. În prima familie a stat doi ani, în a doua unul. Au vrut al lor, apoi au făcut propriu copil și Mihu nu mai avea loc. Apoi, la a doua, s-au sufocat cu patru copii și n-a mai fost loc şi pentru el. S-a pus el singur la colț, n-a mai vrut să mănânce, să bea apă, plângea să fie dus înapoi la centru, că acasă nu e iubit. Logoped, psiholog, nimic nu s-a lipit. Mai bine nu încercau…
Vorba asta a pus un aşa nod în gâtul Ilincăi că era cât pe ce să ceară ea înscriere pe copil. S-a trezit la realitate abia când Geta i-a zis, direct:
Tu chiar simţi că poţi iubi cu adevărat? Dacă nu… nu te arunca. Ori îl iei și e pe viață, ori poate ajungi ca restul. Nu-i vrei asta copilului, crede-mă! Vrei, ţi-l dau pe unul dintre ai mei în probă!
Ilinca a refuzat. N-a mai călcat pe acolo, ajuta oricum putea, de la distanţă, dar de Mihăiță nu mai scăpa cu gândul… Era ca un fel de bornă pentru ea: să nu răneşti pe nimeni în viață măcar atât să fii pe picioarele tale.
Apoi asprimea din suflet o cuprinse de-a binelea. Era frig în casă, dar calendaristic era doar toamnă. Se întreba dacă să-l ajute pe Dănuț la bagaj. Ce să-şi ia? Și mai groase, că iarna aici nu glumeşte. La mama ei, la Orhei, nici nu ştie ce-i ăla frig iarna aia de Moldova nu se compară. I s-a făcut brusc dor de mama. Să se ducă iar cu ea pe la poalele Codrilor câteva zile… doar ele două și liniştea, dar mama nu mai era. Nici Dănuţ nu va mai fi…
Dorinţa de libertate, nu-i trebuia! Ei îi trebuia omul ei, dimineţile cu cafea, pozele haioase pe la 4 dimineața, ieșiri spontane să se plimbe. Planuri n-au avut niciodată. Când se întreba Dănuţ:
Ce mai faci, Ilinca?
Mor de treabă, am două interviuri şi-un drum la bancă…
Închide-le toate! Hai la plimbare!
Ilinca abandona tot și, într-o oră, erau pe poteci, spunând vrute și nevrute, și era bine…
Acum binele era trecut. O să ţină minte, el probabil nici atât. Are alt viitor, cu amanta care, ce să vezi, e însărcinată… E vorba de copil? Sau toată căsnicia a fost o iluzie? Pe asta cu copilul mai era dispusă să o accepte dintr-un soi de înţelegere, dar să fi fost totul o minciună… Asta nu! Înseamnă că nu valorează nici cât un fir de praf, dacă nu l-a făcut fericit măcar pe el.
Stătea la geam, lipită de calorifer, tremurând şi ascultând cum Dănuţ baia, scoate lucruri, trânteşte sertare. Abia se stăpânea să nu izbucnească. Când uşa s-a trântit în cele din urmă, a apăsat cu degetele în pervaz, a aruncat cu ghiveciul de pe pervaz și a urlat în pernă.
N-a fost mai uşor după. Pământul și cioburile pe jos au făcut-o să-şi revină. Da, totul e negru acum. Fără lumină, fără direcție. Singurul reper era Geta. S-a dus aproape șchiopătând spre telefon.
Getooo…
Nici măcar nu plângea, era gemul ăla aspru şi mut de animal rănit.
A plecat Dănuţ?
Daaa…
Bine, ajung mâine la tine.
Eşti nebună! Nu ai voie, stai cuminte cu copiii, că doar ai tripleți, ai grjă de tine! Ai ştiut?
Am bănuit. Data trecută, când aţi venit amândoi, n-a avut curaj să se uite la mine. Am priceput abia azi.
Geta, ce să fac? Nu mai pot…tot s-a dus…
Cumpără-ţi o rochie!
Poftim?
Ai auzit. Ia rochia aia, pe care nu te-ai îndurat să dai banii. Chiar acum. Ieşi din casă şi ia-o. Iar după, vezi tu dacă vii spre mine cu trenul sau cu avionul. Ne-om duce la munte, aşa, cum îţi doreai.
Tu, la munte, gravidă?
Nu sunt neajutorată! Ne cazăm la confort, batem cărările aproape, nu ne extenuăm. Mă nebunesc în casă! Profităm acum. Hai, organizează-te și dă-mi mesaj cu zborul. Nu mă stresa, vezi că am voie să fiu cu nervi dacă mă provoci!
Geta a închis și Ilinca, buf, a rămas privind în gol la telefon. Ce să facă?
A venit răspunsul de la sine. S-a ridicat, s-a uitat în oglindă toate anii i se citeau pe chip. Nu-i mai era fată, dar nici bătrână. Cumva încă era de acolo, din lumea celor ce pot să o ia de la capăt. Avea și ea dreptul să se afirme, să fie observată, să simtă că trăiește.
A luat rochia, roșie ca focul, exact cum nu mai purtase de mult. Nuanţă de Geta, dar de data asta o merita și ea. A făcut curat, deși avea aspiratoare neatinse, trăgând la perie și la cârpă până s-a liniștit.
Drumul până la Geta şi zilele de pe la munte au însemnat un restart. Au bătut traseele cât a permis Geta, au glumit, au tăcut, au vorbit pe sărite. Geta a ştiut ce să spună să răstoarne lumea Ilincăi, să-i arate că drumul nu s-a închis, ci abia începe.
Reîntoarce-te, măi. Ce să faci singură acolo? Business aici cât vrei, centre de copii cât încapi, se construiesc cartiere. Şi tata e bolnav, îl luai oricum aproape, vezi că poţi să o faci aici…
Decizia a venit pe finalul vacanței: da, acasă.
Urma divorţul, vânzarea apartamentului şi maşinii, acte, încheieri de contracte, tot valul de trecut peste. A văzut de câteva ori pe Dănuţ, calm, calculat, a şters contactul şi a înghiţit în sec, poruncindu-şi să uite.
Orheiul a primit-o cu jumătate de primăvară şi aer verde. Nu s-a mutat cu tatăl ei, ci a cumpărat o garsonieră lângă el. Totul pentru că doamna Valentina, prietena discretă a tatălui, a întâmpinat-o cu așa o căldură, încât a înțeles că mai bine rămâne fiecare pe al lui. N-aveau ce să împartă, iar pentru tată, bucuria era evidentă: să-și regăsească echilibrul, la anii de la apusul vieţii. Dacă el și-a întâlnit dragostea, undeva spre final… poate are și ea o şansă.
Un an a trecut cât ai zice pește. Deschisese în cartier două centre pentru copii, nu mai avea timp de melancolii. Schimbase garderoba și coafura, până și un câine își luase, de-o viață și-l dorise. Dar, tot îi mai era dor. Seara, la ceai răcit și liniște, ar fi dat orice să apară Dănuț, să aprindă lumina, să o întrebe: Ce faci, Ilinca? Să-ți fac un ceai?
Ştia că e inutil să se agaţe… dar nu se putea dezlipi cu totul de trecut. Întrebarea cu niște datorii la fisc, apărută la un an și ceva după vânzarea business-ului, i-a prins bine o ținea ocupată. S-a dus să rezolve.
Când a terminat, avea o zi liberă până la avion. S-a plimbat pe alei, a trecut și pe lângă vechile centre, a zâmbit când i-a văzut pe copii schiţând urşi cu pensula şi râzând cu profesorul tânăr, care urla grrr! și copiii chicoteau.
A luat-o instinctiv spre fostul apartament, pe lângă locul de joacă unde visa să iasă cu copiii ei, spre parcul unde se plimbau în weekenduri. Poate că n-a vrut de fapt. Poate dorul i-a făcut pașii mai repezi.
Era acolo, la fântână, pe o bancă învechită, un bărbat împingea alene un cărucior. Nici n-a conștientizat că e Dănuț. Albise de tot, dar la ei în familie asta venea repede. Era mărunţit de tristeţe. Ilinca s-a trezit alergând spre el, aproape fără să vrea, ca să gonească acea durere.
Dănuț…
A tresărit, a lăsat capul în piept.
Salut, Ilinca.
S-a aşezat lângă el.
Cum îți e?
O tâmpenie de întrebare. S-a rușinat, dar tot a rămas, văzând cum Dănuț o privește în ochi abia-abia.
Prost. Foarte prost.
De ce?
A tăcut o clipă.
Pentru că sunt singur. Că am pierdut tot ce conta, fiindcă am fost slab și prost.
Ești sigur? Ai tot ce-ți trebuie: copil, tânără soție…
N-am soție, Ilinca. Mila nu mai e. Au fost complicații la naștere.
Ilinca a amuţit. Nu i-a păsat de vinovăția celeilalte femei, i s-a făcut milă de tânăra care a prins la întâmplare o șansă la viață, dar nu i-a putut face față.
Mult timp au tăcut. Când s-au pornit să discute, s-au întrecut să-și spună dorurile, până când fetița din cărucior a deschis ochii, curioasă să vadă stelele care apăreau pe boltă.
Ilinca s-a oprit lângă copila adormită și ceva în sufletul ei s-a urnit cu totul. Un gând vechi, un glas demult uitat de la directoarea de la centru Când vei întâlni copilul tău, vei ști.
Peste jumătate de an, Mioara i-a adus la birou pe Mihai, un băiat serios cu ochi negri.
Mihai, știi de ce am venit?
Pentru mine.
Vrei să locuiești cu mine?
Nu știu. Nu cred că mă iei cu adevărat.
Ochi mari, întunecați o măsurau cu prudență. O sămânță de speranță tresărise când Mihai întrebase, dar s-a stins rapid când ea a scos poza
Ăsta e soțul dvs.?
Da.
Asta e fetița dvs.?
Nu, Mihai. Nu e.
Sclipirea a reapărut.
Dar pentru ea o să fiu mamă. Și pentru tine, dacă vrei!
O să mă dați înapoi.
De ce?
Toți m-au dat.
Eu nu. Știi de ce?
Nu.
Pentru că știu ce înseamnă să pierzi totul. Să n-ai pe nimeni, să nu te mai iubească nimeni. Atât de rău doare…
Știu…
Știi ce e mama, Mihai?
Nu…
E cea care nu lasă niciodată pe nimeni să-ți mai facă rău.
Vă e milă de mine?
Ilinca l-a privit lung și a clătinat din cap.
Nu. N-am venit din milă. Am venit pentru că vreau să te iubesc, să fii fericit chiar. Vreau ca Eva, fetița din poza asta, să aibă un frate mai mare. Puternic, curajos. La fel să aveți grijă unul de altul. Crezi c-o să ne iasă?
Mihai a tăcut mult, privindu-o. Era frumoasă și surâdea cald, dar simțea că are și ea doruri adânci. Rochia roșie a femeii strălucea de parcă era chiar vie. Mihai a atins cu grijă materialul de la mânecă.
Îți place?
Mult.
Și mie. Am cumpărat-o când eram la pământ. De atunci, iubesc culoarea asta.
Și mie îmi place, spuse Mihai încet.
Noi nu încercăm, Mihai. Noi facem pur și simplu. Încă n-am habar cum e să fii mamă. Știu doar că vreau din tot sufletul să fiu. Pentru tine și pentru Eva. Dacă mă lăsați.
Mihai a încuviințat, şi Ilinca a respirat ușurată.
Peste alți câțiva ani, pe poteca muntelui, mergeau în șir: un băiat brunet și subţirel avea grijă de zvăpăiata Eva, mereu cu un ochi pe aiurelile surorii.
Eva, vezi că prin pădure sunt lupi!
Ba nu!
Ba da! Și urși mari! Și tare flămânzi!
Mamele lor nu fac griș cu lapte?
Nu…
A noastră face!
Păi, să le facă și lor! Așa nu vor mai fi flămânzi!
Mamă! Eva zice să le dai și la urși din grișul meu!
Cu lapte? Ilinca sosi gâfâind, sincronizând pașii cu Eva.
Da, dar fără cocoloașe! lor nu le place!
Parcă doar ție nu-ți place, șmechero! Urșii s-ar bucura și cu cocoloașe!
Dă-le pe al meu mâine! Și mierea de ieri!
Auzi la ea! Mierea o păstrez pentru mine! Dar zii tu, Mihai, ce facem dacă Eva hrănește toată fauna? Nu mai ieșim din hotel!
Ilinca râse, Mihai surâse și el.
Eva, hai poate punem oală pentru urși când ajungem acasă și îi chemăm cu clopoțelul, da?
Bine! Eva a acceptat, iar Ilinca și Mihai și-au dat coate, zâmbind.
Oai, mamă… Mihai i-a arătat Eva, și a făcut o mutriță.
Oai, bărbate a râs Ilinca. Să nu-ți lași sora cu ochi pe jumate, că nu se știe cu cine plecăm din pădure! Poate adunăm niște iepuri, câte o vulpe, Doamne-ferește și-un iepure mutant. Pe toți îi ducem acasă, să nu fie nimeni flămând.
Râsetele s-au ridicat deasupra poienii, s-au dus ca ecou spre cerul primăverii. Era început de zi, lumină cât cuprinde. Și, ceva nou, sub piele, o senzație de speranță și viață.
