10 aprilie 2026 Jurnal
Așteptam pe Mihăiță să se întoarcă de la uzină și mam așezat la masa din bucătărie, sorbind încet o ceașcă de ceai cu cimbru. Sunetul cheii în lacăte ma trezit din contemplare; am deschis ușa și lam găsit pe Mihăiță, cu chipul serios și pașii de tăcere.
Bună, am spus prima dată, din nou ai întârziat, eu am mâncat deja și te aştept.
Bună, a răspuns el, poţi să nu mă aștepţi, nu mie foame. Voi strânge rapid lucrurile și plec. Sa dus în sufragerie, a deschis dulapul și a scos o valiză.
Rămăsesem fără glas, privind cum arunca în valiză prima sută de obiecte.
Mihăiță, ce se întâmplă? am întrebat.
Nu înţelegi? Îţi părăsesc viaţa, a rostit el, fără să-mi privească ochii.
Unde mergi?
La o altă femeie.
Probabil o tânără, deşi şi el e încă tânăr, patruzeci de ani nu e vârstă, am răspuns, încercând să păstrez o notă de sarcasm. Nu mă voi plânge, nul va vedea lacrimile mele, mam încurajat, apoi am strigat: Cât timp aţi fost împreună?
Cam un an, a răspuns el, liniştit. Dacă nu ai observat nimic, am ascuns totul perfect.
Pleci definitiv sau?
Sorina, nu înţelegi? Ascultă-mă bine: plec la alta, cu ea vom avea copil. Eu nu am putut săl avem cu tine, așa că Ana îmi va naște un băiat. Îţi dau o lună să ieşi din apartamentul meu. Cum şi unde să te muţi e treaba ta. Eu şi Ana vom locui în casa ei închiriată, iar cu copilul vom sta în ea.
Mihăiță a plecat. Eu am rămas singur în apartament, pereţii apăsau, tăcerea era apăsătoare. Am pornit televizorul ca să aud vreo vorbă. Douăsprezece ani cu el au trecut şi, după aproape o săptămână de șoc, am reuşit să mă regăsesc.
Moștenisem de la părinţii mei decedaţi o casă în sat. Totuși, nu îmi doream să locuiesc singur acolo, la 35 de ani, departe de civilizaţie, fără utilităţi şi fără un loc de muncă.
Nu pot să rămân acolo, miam gândit. Vreau să vând casa şi să folosesc banii pentru a închiria o cameră la un bloc comunal, să văd ce îmi rezervă viaţa. Am vândut casa imediat ce am ajuns în sat, iar vecina, Vasilica, mă aștepta la poartă.
Dragă, bine ai venit, ne gândeam să plecăm la oraş să te căutăm, a zis ea.
Ce sa întâmplat? am întrebat.
Cineva din nord vrea să cumpere casa ta. Au nevoie de un cămin modest pe care să-l renoveze. Să fie lângă noi, sora mea cu soţul ei.
Doamne, Vasilica, exact de asta am venit. Dacă vreţi, luaţicvă casa, să stabilim preţul. Iam dat numărul meu de telefon.
În zece zile am avut banii în mână o sumă modestă, 15 000 lei, provenită din vânzarea unei case din jumătate dărâmate. Am cumpărat o mică cameră întrun bloc comunal, cu bucătărie comună; în două camere locuiau alţi vecini și eu am ocupat a treia pe care am numit apartament comunal.
Vecinii erau persoane liniştite, respectabile. Eu îi întâlneau rar, din cauza programului de la muncă, însă, în acea perioadă, a început să înflorească o relaţie cu colegul de la birou, Timur. Totul părea să meargă bine, mă părea.
Cu puţin timp înainte de 8 Martie, Timur mia spus:
Trebuie să mă gândesc mult, nu sunt sigur de sentimentele mele, hai să luăm o pauză.
Hai să luăm dar dute departe în pădure, iam răspuns supărat.
Seara aceea mam întors acasă furioasă; aveam 36 de ani şi nu aveam timp de pauze. Am deschis frigiderul, am căutat o felie de șuncă și nu am găsit. Ma cutremurat.
Cine a luat şunca mea? am strigat în toată bucătăria.
Sorina, eu am aruncat-o acum două zile, era verde şi mirosea urât. Am crezut că nu o vei mânca, nu vrei să rişti sănătatea, a spus calm vecina Vira Iună.
Nu ştiţi că nu trebuie să furaţi ce nuvă aparţine, am exclamat. Nuvă aparţine să decideţi ce mănânc eu.
Am desfăcut tot furul meu pe Vira Iună. Pe lângă despărţirea de Mihăiță, pierdusem locuinţa, iar colegul a luat o pauză; părea că speranţa mea de fericire se sfărâmă, iar vecinii îmi furau şi mâncarea.
Vira Iună, nu vă supăraţi, a intervenit Ivan Ilie, vecinul din cealaltă cameră. Bătrân, în vârstă de şaizeci de ani, cu păr cărănos și ochelari, stătea mereu în colţul bucătăriei cu ziarul în mână.
În Sofia e furie. Vă agita pentru că altcineva ia stricat ziua. Nu o luaţi personal, a continuat el, fără să-și lase ziarul.
Ce ştiţi voi?, am replicat, nici măcar nu maţi întrebat.
Cred că ştiu puţin, a răspuns el.
Dacă eşti atât de deştept, de ce locuieşti în această comună sărăcăcioasă? am strigat, iar Ivan nu sa putut opri din zâmbet.
În final, am decis să mă cerţi. Vira Iună, cu voce blândă, mia iertat:
Îmi pare rău, Sorina, nu ştiu ce ma cuprins. Sunt multe lucruri care ne apasă. Ivan are dreptate.
Ma îmbrăţitat cu căldură, mia oferit ceai, plăcinte şi bomboane, apoi mia spus sămi cer scuze şi lui Ivan, că el merită mai mult decât am crezut.
Mia povestit și despre el: când soţia lui a fost diagnosticată cu cancer cerebral, doctorii au refuzat operaţia. Au găsit o clinică în Israel, dar costurile erau enorme. Ivan a împrumutat bani, a plecat cu soţia, operaţia a reuşit, însă ea a murit la scurt timp. El a demisionat, a îngrijit-o până la sfârşit, a vândut apartamentul din oraş şi a plătit toate datoriile, terminând în blocul comunal.
Auzii povestea, mam încleştat în lacrimi.
Mulţumesc că miai povestit, iam spus, mâine îi cer scuze lui Ivan.
A doua zi, după serviciu, am bătut timid la ușa lui Ivan cu un cadou în mână.
Bună seara, domnule Ivan Ilie, iam spus, întinzândui pachetul, vă rog să mă iertaţi pentru ce am spus ieri, nu meritaţi să fiţi ofensaţi.
El ma ascultat fără să mă întrerupă, iar când am terminat, a spus:
Ce surpriză plăcută. Cadoul şi scuzele tale le accept, dacă vei sărbători cu mine. Azi e ziua mea.
La mulţi ani, și cadoul e la timp, iam răspuns, cu plăcere.
Cu Vira Iună am pus masa. În timp ce aranjam, i-am povestit despre tinereţea mea, despre cum, încă student la facultate, am crezut că mă căsătoresc cu un bărbat căsătorit şi am rămas însărcinată, el a acoperit totul, a plătit spitalul, iar apoi neam despărţit. Din cauza asta nu am mai putut să am copii şi poate de aceea Mihăiță ma părăsise.
Când masa era gata, la uşă a bătut un bărbat înalt, în vârstă de patruzeci de ani, cu zâmbet larg Radu, fiul Virei.
Bună, eu sunt Radu, fiul Virei, sa prezentat.
Bine ai venit, Sorina, intră. Am luat masa în discuţie, iam urat sănătate lui Ivan, am râs cu toţi. Radu sa dovedit a fi un povestitor extraordinar; a fost odată geolog, acum şofer de camion, plin de poveşti din drum.
Totul părea magic: cu o zi nu ştiam pe nimeni, iar a doua eram ca în familie.
După câteva ore, Radu a zis:
Hai să mergem la plimbare, să afli mai multe despre mine. Eu am un apartament în oraş, călătoresc mult, mama nu vrea să se mute. Secretul? Ea e îndrăgostită de Ivan, şi cred că şi el simte la fel, a glumit.
Iarna se aşternuse peste oraş, zăpadă groasă cădea fără vânt. Radu și cu mine am vorbit ore întregi, nu nea fost frig. Când a plecat la următorul său traseu, mia spus:
Mă întorc după o săptămână, promiţi că mă aștepţi?
Desigur, iam răspuns, voi aştepta cu răbdare.
Așa a început relaţia noastră, sa transformat întrun dragoste adevărată. Neam căsătorit, iar anul următor sa născut micuțul Arsenie. Când Radu pleacă la drum, eu și copilul neîntoarcem în camera comunală.
Zilele trec repede în aşteptare, dar Vira și Ivan neajută și îl iubeau pe nepotul meu. Nu a mai fost nevoie să caut nicio bonă pentru Arsenie.
**Lecţia pe care am învăţat-o:** chiar dacă viaţa te loveşte cu durere, iertarea şi sprijinul celor din jur pot transforma un colţ de suferinţă întrun cămin cald. În fiecare zi încerc să nu las mânia să-mi stea în loc, căci pacea interioară este cea care ne învaţă să trăim cu demnitate.
